Vlad se uită pe geam şi scoase un oftat lung. 'Atât de singur...' gândi el, în castelul său din vârful muntelui, unde locuia singur, în solitaritate eternă, de mai bine de 6 secole. El se născuse cu mult timp înainte, la puţin timp după romanizare.

Simţind o prezenţă în spatele său, se uită îndărăt şi văzu o figură. Dar nu o figură neconoscută. Nu, o cunştea foarte bine.

-Ce vrei? a întrebat el pe un ton mai mult sau mai puţin nepăsător.

-Am venit să te văd, fiule. Răspunse silueta, profilându-se mai aproape şi mai aproape.

-Să mă vezi?! Mi-ai omorât mama, m-ai lăsat singur şi acum, 2000 de ani mai târziu, vii să mă vezi?! Crezi că am de gând să te iert?

-Nu am venit pentr iertarea ta. Nici nu ai dece să fi supărat pe mine! Spuse Imperiul Roman, tatăl său natural.

-Nu am de ce să te dispreţuiesc?! Nu am de ce?! Te-ai gândit măcar o singură secundă să mă vizitezi, să-mi trimiţi o scrisoare, ceva, orice semn de viaţă?! Nu! Ai plecat şi ţi s-au născut doi nepoţi. Nici de ei nu ai putut avea grijă!

-Ce vrei să spui?! I-am crescut bine!

-Nu! În timp ce tu îl învăţai pe Veneziano arte, cultură si militărie, Romano era neapreciat şi uitat! A aflat de aventura ta cu mama şi că îi sunt unchi şi a venit la mine. A venit la mine, plângând. Asta numeşti tu grijă?

-A venit?!

-Da, da a venit. Să îţi fie ruşine! Un imperiu cu renumele tău, un familist convins, eh? Un familist convins pe dracu! Te-am aşteptat atâţia ani! Atâtea secole! Secunde, minute, ore, zile, luni, ani, secole, şi iată, s-au făcut 2 milenii! 2 milenii! 2! 2000 de ani! Simte-te norocos că nu mă arunc acum asupra ta., îi reproşă Vlad verde-n faţă.

-Nu a putut să te contactez!

-Minciuni! Minciuni puse cap la cap să creeze o poveste. Nu mai sunt un copil, nu îţi mai cred poveştile! Te previn, pleacă sau am grijă au de tine. De ce mai exişti? De ce te afli aici?

-Pentru că lumea nu m-a uitat. Tu de ce exişti? Multe ţări nu au trecut tetul timpului, un test atât de simplu!

-Cum adică? Am luptat, am făcut ce am ştiut mai bine! Şi dacă o amintire este ceea ce te ţine în viaţă, atunci am eu grijă să te uite toţi! Testul timpului?! Câţi ani ai trăit tu cu adevărat? Câte secole? Se numără pe degete. Nu mai mult de 6...poate chiar 5.

Romulus nu mai avea ce spune. Era adevărat. În toate aceste secole, în tot acest timp, s-a gândit numai la el. La nimeni altcineva. Nici măcar le dragul său Veneziano. Romulus se uită în jos, ruşinat de adevăr. Viaţa sa fusese descoperită. Şi acum era învinovăţit, învinovăţit pentru ceva ce a făcut.

-Te rog, iartă-mă. Spuse Romulus. Nu am realizat niciodată că acţiunile mele ar avea vreodată astfel de repercursiuni.

Vlad oftă.

-Iertate-ţi fie ţie păcătele şi nesăbuinţele.

-Deci, mă ierţi?

-Şti că te-am iubit mereu. Acea iubire a rămas ascunsă adânc în interiorul inimii mele.