Sunt destul de noua in ceea ce fac dar ma straduiesc sa fac totul perfect pentru ca imi place foarte mult sa scriu.
Am vazut ca nu prea sunt povestioare in scumpa noastra limba mioritica si am observat ca totusi sunt cititori romani. Cum eu tot caut sa mai citesc cate ceva in romana sunt sigura ca si altii fac acelasi lucru asa ca m-am hotarat sa iau masuri.:)
Am sa mai scriu in romana cu speranta ca acei cativa dintre voi de pe site sa cititi si daca tot o faceti va rog mult, muuuult de tot, si din tot sufletul si fiinta mea sa imi spuneti ce credeti. Stiti voi butonasul acela dreptunghiular de jos, va rog mult apasati-l si lasati-mi o recenzie, un review sau cum vreti sa ii spuneti. Muzele mele se hranesc cu asa ceva si de ceva timp sunt absolut lihnite...:D
Am sa scriu mai multe povesti despre Devoratorii nostrii preferati in romana si am sa le si traduc in engleza. Daca imi lasati un review va rog sa imi spune-ti daca aveti vreo preferinta in materie de personaje despre care vreti sa scriu si voi incerca sa ma conformez. Imi plac provocarile asa ca astept propuneri.
Va multumesc mult!
Haide-ti sa nu o mai lasam pe Bella sa astepte si sa vedem ce povestioara are de spus.
Enjoy!
Ma numesc Bellatrix Lestrange sau Black. Sau Bella cum ma numesc cei cativa apropiati ai mei. Sau Nebuna, Descreierata, Dementa, Fanatica Bella.
Da, Fanatica ma amuza cel mai mult. Nu au gasit niciodata un termen mai demn de mine cred ei. Ei care m-au urat, detestat, inchis si cu totul s-au temut de mine. Ura vine din frica si teama e viciul meu. Ador teroarea din ochii lor. Daca nu as vedea frica nu as simtii ca am izbandit. Daca nu ar fi frica nu as mai avea aceasta determinare, acest fanatism cum spun ei. E cu atat mai hilar acum sa realizez ca motorul ambitiei mele a fost ceva atat de simplu.
Nu neg insa faptul ca pana la final mi-am dorit mult mai mult decat senzatia innebunitoare de a provoca durere, teroare.
Da, El m-a convins. Pentru El am facut tot. In numele lui am mutilat, torturat, ucis. El a stiut de ce.
Da, intotdeauna a fost constient de motivele mele initiale. Cei cu apucaturi romantice ar spune ca nu a inteles chiar daca a constientizat. Eu insa, il cunosc. Nimeni nu il cunoaste mai bine ca mine. El stia, in teorie, ce se intampla cu mine dar exista, uneori, dorinte atat de puternice in sufletul oamenilor, incat orbesc. Exista lucruri pe care ti le doresti atat de mult incat orice altceva dispare din constinta, gand si suflet. E acel ceva care iti da viata, care te hraneste in fiecare zi. Motivatie, oare? Nu cred ca acest cuvant, atat de banal si mult prea la obiect, poate explica perfect despre ce e vorba. E sensul de a traii poate. Iarasi o alaturare de cuvinte nepotrivita, romantica, scarboasa. Cred ca simplu se reduce la ceea ce esti si in final, la ceea ce devii. Cand ti se da sansa sa pui in aplicare convingerile tale, sa fii inconjurat de oameni care cred in ele si cu ei sa construiesti idealul pentru care intregii generatii si-au dat viata, nu exista cale de intoarcere, nu exista indoieli.
Cand El si-a dat seama ca poate, ca va face ceva sa isi schimbe destinul, acea flacara din el s-a aprins si nu a mai existat altceva pe lume. Da, eu stiu. Nu am indoieli, eu il cunosc mai bine decat toti.
In astfel de momente nu exista decat inainte. Decat putere si cei prea slabi sa o caute. Asta e crezul meu si a fost mereu. De ce nu au fost de acord cu el unii, nu inteleg, pentru ca in final si copiii aia cretini in frunte cu mosul lor nebun si isteric tot asta au vrut.
Nu, nu, pe mine nu ma minte nimeni, eu vad mult mai departe si mai adanc in spiritul omului decat isi pot ei imagina. Eu stiu foarte bine ce vor oamenii, ii simt, le miros slabiciunile si dorintele ascunse. De ce, va intrebatii? Pentru ca slabiciunea pute. Idealurile duhnesc de la un kilometru, ca hoiturile. Nu exista om pe lume asta care sa isi poata ascunde aspiratiile perfect. Oamenii se ascund, se serpuiesc printre datoriile si asa zisele lor „asa trebuie", pana se dau de gol. Cand un ideal te roade, iti bantuie visele si te face sclavul lui mastile cad. Sa nu imi spuneti voi mie ca plozii aia insolenti nu vor putere. Sa nu imi spuneti mie ca Potter nu se bucura de celebritate. Sa nu aud ca nu sufera de sindromul eroului. Pentru recunostinta oricine ar face orice, si-ar da viata pentru recunoastere, pentru pastrarea amintirii sinelui. Pentru ca ne temem de moarte. Pentru ca a fi amintit inseamna nemurire.
Eu stiu.
Eu cunosc firea umana. Din pacate nu am fost crezuta. Din pacate altii au avut iluzia ca ma cunosc. Cat de departe de adevar au fost. E simplu sa pui patalamaua de nebun, psihopat pe ceea ce nu intelegi.
De ce e atat de convinsa de tot ceea ce spune El? Pentru ca e nebuna!
De ce nu renunta nici o clipa si nu gandeste pentru ea? Pentru ca e dementa!
De ce inca mai crede in El dupa atatia ani in Azkaban? Pentru ca e fanatica!
Asa s-a vorbit si se vorbeste despre mine. Si acum nu ma refer numai la opozitie, ei deja nici nu se mai obosesc de mult sa o inghesuie pe Bella in sabloane. Ma refer si la asociatii si colegii mei. A fost o clipa in care am inceput sa realizez ca ma vorbeau pe la spate. Ca se ascundeau dupa chipurile lor impasibile si isi dadeau cu parerea, judecau, faceau pe a-tot stiitorii. Ma comentau, disecau in mii de bucatele ca apoi sa renunte si sa ajunga la concluzia ca sunt sarita de pe fix. Toti faceau asta, fara exceptie. Chiar si dragul meu sot. Chiar si scumpa mea sora. Doar El nu a facut asta niciodata. El nu m-a judecat, el a fost singurul care m-a inteles. Pentru ca eu si El suntem la fel. Suntem unul si acelasi.
Puteti sa radeti de cat de naiva e Bella si sa spuneti ca pur si simplu nu l-a interesat. NU imi pasa! Chiar daca e asa nu conteaza. Tot ce conteaza este finalul, rezultatul si nu motivul. Atata timp cat el m-a acceptat asa cum sunt nimic nu mai are importanta.
Eu stiu.
Eu cunosc firea umana mai bine decat multi. Eu am fost prima si singura care a mirosit tradarea din Severus. Nu stiu sa fac Lelilimentie dar am simtit. Vedeam de fiecare data cand isi muta privirea din ochii Stapanului. De fiecare data cand dadea raspunsuri cu zeci de intelesuri. Cand disparea de la intalniri sau cand nu se prezenta de loc, pe motiv ca isi indeplineste indatoririle de spion. Eu vedeam in figura lui impietrita scarba atat de subtila fata de Stapan, fata de Cauza. Nici o tresarire nu ii putea trada ororea cand arunca un blestem Crucio, dar eu o vedeam. Era ceva in el, in aura lui, in tot ce il inconjura care il trada. Si el stia ca sunt singura care il cunoaste cu adevarat. Se bucura imens sa vada ca nimeni nu ma ia in seama. Ma batjocora si radea de perceptivitatea mea pentru ca isi permitea, pentru isi cunostea prea bine valoarea in razboiul nostru. Era arogant si plin de el pe langa mine, pentru ca era constient de incapabilitatea mea de a face ceva. Ma privea de sus, ridicandu-si nasul lui mare in aer. „Da, da da, Bella sigur ca te-ar crede toti mai ales dupa stupidul esec de la Minister", „Sigur, sigur, e o fapta demna de admirat ca ai petrecut atat timp in inchisoare pentru Lordul Intunecat..." Impertinent, ascuns, sange-semipur jegos...Asta a fost, o mizerie de om!
Si eu am stiut mereu, si l-am avertizat pe Lord pana la final, dar nu m-a crezut. Asteptam in orice clipa ca slinosul sa isi faca aparitia de dupa fustele lui Dumbledore si sa dea lovitura finala. Dar a stat, a asteptat pana la final cu o rabdare de fier ca era sa ma pacaleasca si pe mine din nou. Dupa ce l-a omorat pe mos am crezut ca m-am inselat. Ca pentru prima oara in viata mea am judecat gresit. Dar inca mai era ceva ce ma rodea. O voce mica ce nu imi dadea pace. Si nu am fost nicicand complet si pe deplin convinsa de loialitatea lui.
Asa am fost mereu. Mereu am stiut. Am stiut despre toti tot. Am stiut ca dragul meu nepotel e un las ca si taica-su. Am stiut ca nu o va putea face, ca se va speria atat de tare incat va fugii ca o fetita la mamica si taticul.
Sora mea a fost mereu prea credula si nu a inteles nimic din ceea ce faceam noi, din idealurile noastre. Ea a fost mereu sotia si mama perfecta, asta a stiut cel mai bine sa faca. Intotdeauna am vrut sa ma indoiesc in legatura cu ea. Am vrut sa cred ca nu si-a pierdut credinta. In cumnatul meu nu am avut incredere totala din clipa in care am auzit ca a fugit speriat, dupa caderea Lordului in 1981, sustinand ca a facut totul sub Imperius. Dar cu Cissa inca mai speram...
Din seara in care m-a amenintat cu bagheta pe strada fusului, inainte sa faca prostia de a il lega pe slinos printr-un juramant de ea, eu am banuit. Nu vroiam sa cred, dar nu am vazut-o niciodata atat de hotarata. Avea o licarire maniaca in ochi si pentru o clipa am fost sigura ca ma va blestema. In acea seara m-am vazut pe mine in ochii ei. Am vazut aceasi determinare, aceasi ambitie. Diferenta este ca ambitia ei era cu totul alta, familia ei.
Nu am inteles-o si nu voi putea sa o inteleg niciodata dar am sperat pana la final ca va urma calea cea buna, ca nu se va abate de la drum. Dar a facut-o. Ea a fost singura care m-a pacalit, nu am putut stii nici o clipa ce are de gand si m-am si lasat orbita de increderea pe care i-o purtam. Nu mi-am dat seama ca Potter inca mai era viu cand ea i-a ascultat pulsul. Nimeni nu a stiut asta decat la final cand s-a ridicat si a indreptat bagheta catre Lord. Atunci era prea tarziu si Cissa deja fugea strigand dupa Draco. Atunci as fi omorat-o pe loc fara remuscari. Si pe ea si pe barbata-su si chiar si pe Draco, pentru ca el a fost cauza pana la final. Daca nu exista Draco, Cissa nu avea motiv de tradare, nu avea motiv sa il ucida pe Lordul nostru. Pana la final eu consider ca ea l-a ucis prin tradarea ei, in mod indirect ea este vinovata pentru moartea lui. Ei, familia lor, familia la care sora mea s-a alaturat, a facut mai mult rau decat bine. Si inca ma mai intreb de ce ma surprinde, ei intotdeauna s-au miscat dupa cum bate vantul. Intotdeauna au fost inconsecventi, falsi si alunecosi.
In acea ultima clipa a vietii mele cand tradatoarea de sange Weasley, a indreptat bagheta catre mine, am aruncat o ultima privire catre sora mea. Era ascunsa impreuna cu Draco si Lucius intr-un colt al Salii plangand si strangandu-si fiul in brate. Printr-o ultima confirmare a legaturii noastre de sange, mi-a simtit privirea si a ridicat ochii catre mine. In acea fractiune de secunda in care ne-am uitat una la alta mi-am concentrat toata ura si dezaprobarea pentru ea, familia ei si faptele lor. Am vazut teroare, disperare, confuzie dar si speranta in ochii ei. Dar regretul sau intelegerea nu erau acolo. Nu a inteles. Nu m-a inteles nici atunci.
Nimeni nu intelege. Doar eu stiu.
Nimic nu ma bucura mai mult decat faptul ca nu l-am tradat, ca i-am stat alaturi pana la sfarsit. Doar eu si El, unul si acelasi.
Nimic nu ma bucura mai mult decat sa stiu ca, in final, Eu, Eu am avut dreptate...