Disclaimer : Personajele nu sunt ale mele. Sunt proprietatea lui Christopher Paolini. Iniţial plănuiam să îl scriu în engleză, dar probabil va ieşi mai bine pe română. Sper să vă placă ! :)

Pe aripi de dragoni şi gheaţă

- Prolog -

Cântece în noapte

Corabia se legăna încoace şi încolo, într-un cântec anost, dar armonios, al valurilor ce jucau copilăreşte în lumina lunii atârnate deasupra capetelor lui Eragon şi Saphira, plecate şi învăluite într-o tainică tăcere. Nici însăşi noaptea nu le tulbura gândurile zdruncinate.
Se aflau la trei răsărituri depărtare de Alagaësia, iar după linia orizontului, ori în spatele lor, nu se întrezărea vreo urmă, oricât de vagă, a unei aşezări omeneşti sau a piscurilor înalte ale Şirei, în care se înfigeau nori grei de ploaie. Dar nu erau singuri. Cavaler şi dragon, aveau să trăiască o viaţă demnă de titlurile dobândite, departe şi de propriile gânduri şi dorinţe, de amintirile în care dăinuiau pentru totdeauna, necontenit, toate învăţăturile şi clipele frumoase ale aventurii lor.
„Aventura adevărată de abia a început, micuţule." zise Saphira cu o oarecare curiozitate pentru necunoscutul ce se afla înaintea amâdurora.
- Saphira, crezi… începu Eragon, apoi se aplecă peste balustrada vasului, contemplând. Crezi că ne vom întoarce vreodată ? termină într-o suflare adâncă.
Trăsăturile sale elfeşti se reflectau neclar în clipocitul sărat al mării, o senzaţie de nelinişte încercându-l. Saphira observă şi îşi scoase limba, cercetând aerul dimprejur şi vrând, nevrând, împărtăşindu-i lui Eragon impresia pe care i-au lăsat-o Nїdhwalii de lângă Vroengard, care îşi mâncau semenii fără tragere de inimă. Băiatul se strâmbă şi o privi pe Saphira cu subînţeles, iar aceasta se mulţumi doar să scoată un val de flăcări pe nas, râzând sinistru – pe de altă parte la fel ca toţi dragonii – şi uitând pentru o clipă de amărăciune.

În cele din urmă se potoli şi îi răspunse.

„Nu cred, Eragon." Zbură deasupra catargului şi a velelor ce fluturau deodată cu fâlfâitul ritmic al aripilor sale masive, dezmorţindu-se. „Îmi doresc se ne întoarcem, dar mă îndoiesc că asta se va întâmpla vreodată. Nu uita că ne-am lăsat în voia sorţii iar aceasta are de gând să facă altceva cu noi. Acum trebuie să avem grijă de ouă şi să antrenăm noi Cavaleri, să ne cinstim maeştrii..."

Vocea-i era mai gravă decât de obicei, dând dovadă de o seriozitate până acum necunoscută lui Eragon.

Ştia că nu i-a fost uşor să se despartă de Fírnen, cum şi pe el îl podidiseră lacrimile la prima cotitură a râului, când Arya îl părăsi.

- Mă duc… mă duc să văd de ouă, spuse băiatul într-un final, îndreptându-se spre străfundurile corăbiei. Bârnele de lemn uşor umede trosneau încet sub greutatea paşilor săi. Întinse mâna ca să apuce un lampadar din metal ruginit.

- Brisingr ! murmură, iar în acel moment o flacără plăpândă începu să pâlpâie şi să răspândească lumină caldă prin sticla zgâriată a lămpii ce fu agăţată de un cui strâmb.

„Corabia asta nu e lucrătură de elfi sau gnomi !" mormăi Saphira dintr-o dată. „Scârţâie din toate cotloanele." constată aceasta, încă zburând deasupra vasului, având astfel prilejul să o studieze de la proră până la babord.

Dragonul pufăi cu dispreţ şi îşi linse botul.

„Mă duc să caut ceva de mâncare, micuţule."

- Ai grijă, Saphira, îi răspunse Eragon.

„Mai bine să ai tu grijă. Întotdeauna intri într-o încurcătură când nu sunt lângă tine." îl dojeni cu o urmă de umor sarcastic. „Mă întorc imediat." Îşi îndulcise glasul şi se pierdu apoi printre stele.

Cavalerul lăsându-şi gândurile să se îndepărteze, o privi cum dispare şi devine doar un punct neînsemnat, rătăcit pe după luna neobişnuit de mare şi ţintuitoare. Pe tărâmurile acestea necunoscute până şi stelele erau diferite şi parcă atinse de alt fel de magie, încă ascunsă lor. Trase aer adânc în piept.

Împreună cu Saphira puteau descoperi orice. Şi-au aflat numele adevărate, şi doar ideea aceasta îl făcea să se înfioare de recunoaştere. Îşi trecu mâna rece şi înmănuşată prin păr, iar gedwëy ignasia începu sărăspândească firicelele îngheţate ale luciului său trufaş.

Din instinct, îşi ridică braţul, forţând mânuşa din piele să îi acopere semnul de Cavaler. Intrase într-un tunel, căci Eragon nu găsea cum să îl numească altfel, strâmt, servind ca şi o casă a scărilor, cel mai probabil. Talíta avea o structură despre care nu auzise nici în istorisirile povestitorilor…

Ceva îl fulgeră rapid şi îi străbătu trupul cu intensitate. Până să-şi revină, Saphira îi trimise o imagine clară a locului unde se afla, iar Eragon uită întru totul de usturime. Era o insulă micuţă şi dezertată, de ai zice că e pustiită, dacă nu ar fi după un grup asurzitor de păsări care se asemănau izbitor de mult cu fanghurii, dar nu erau nici asta, nici dragoni.

Saphira pufni şi se strecură cu grijă printre trunchiurile prinse în îmbrăţişarea eternă a lichenilor aurii şi a plantelor căţărătoare, cu frunzele atât de subţiri că şi un impact mai brusc cu lumina ar putea să le rupă în două. Sau cel puţin asta crezu Saphira, chicotind cu poftă de ceea ce constatase. La auzul bunei-dispoziţii a Saphirei, creaturile tresăriră şi se agitară orbeşte, frunzele foşnind, iar copacii plecându-se sub greutatea propriilor podoabe moarte, suprimate de adierea ce se iscase.

Părea copia pârjolită şi anostă a pădurii Du Weldenvarden, care îţi transmitea imediat un sentiment necurat şi o dorinţă arzătoare de a o lăsa la toate mările posibile în urmă, concluzionă cu teamă Eragon, în timp ce imaginea dispăru atât de neaşteptat precum apăruse în capul său.

Încercă să îi vorbească, să o călăuzească, dar erau prea departe unul de altul ca legătura dintre ei să funcţioneze pe îndelete. De aceea zise pentru sine, cuvintele neajungând unde intenţionase.

- Ai grijă, Saphira. Suntem pe meleaguri străine.

În schimb, îi răspunse altcineva.

„Eragon-finiarel, Saphira îşi poate purta singură de grijă, aşa cum ştii deja, de altfel." râse fără veselie Glaedr, semn că aproape coborâse toate treptele, până la încăperea unde erau ţinute ouăle şi miezul inimii dragonului auriu, clocotind de fiinţă.

- Da, Maestre, recunoscu băiatul, uşor nesigur.

„Aţi crescut mult de când ne-am întâlnit prima dată în Ellesmera." constată cu sinceritate Glaedr. Tristeţea, deşi o ascundea într-un mod remarcabil, era pe alocuri pronunţată şi tot mai multă cu fiecare cuvânt. „Saphira l-a înfruntat pe Shruikan şi a ieşit în viaţă din bătălie. Nu te pripi sau va fi greu să îţi regăseşti calea." termină maiestuos dragonul.

Aducea mai mult a avertisment, dar Eragon îl luă lejer ca pe un simplu sfat, continuându-şi drumul neatent.

Deodată, apăsă instinctiv cu piciorul stâng pe podeaua cioplită şi împânzită de aşchii, unde se terminară scările, străduindu-se să îşi menţină echilibrul. Băiatul se aşeză, în cele din urmă, pe un scaun ce se sprijinea de peretele încăperii circulare. Studiind atent, se întrebă dacă a fost construită după Stânca lui Kuthian, sau era doar o coincidenţă nemaivăzută că pe cercurile concentrice de rafturi din lemn lăcuit ( totul de pe corabie părea să fie meşteşugit astfel, iar Eragon îi dădu silenţios dreptate Saphirei - nu era nici pe departe lucrătură de elfi sau gnomi ) sălăşluiau tăcute Eldunarí şi ouă de dragoni minunat şlefuite, brăzdate de vinişoare lăptoase din care reflectau miliarde de firicele lucitoare, asemenea Spiritelor. Lampa nu era de folos aici ; din fiecare colţ radia un fascicul încântător ce dădea viaţă şi celor mai anoste primăveri din Valea Palancar.

- Glaedr-elda, ce crezi că se află după Alagaësia ? rupse el tăcerea, stingând lampadarul şi murmurând un Barzûl ! când palma atinsese metalul încins, îndeajuns de repede ca Maestrul să surâdă doar, trecând cu vederea. Piele i se înroşi îndată şi începu să îl mănânce.

„Eragon-finiarel, lumea este mai mare decât şi-ar imagina cineva. Pentru a afla, trebuie să vezi cu ochii tăi, fiindcă nici cei mai înţelepţi nu o vor descrie pe îndelete sau vor grăi doar adevărul şi nimic altceva, nici o plăsmuire." sublinie Glaedr. „Ce cred eu că ne aşteaptă ? Doar asta pot să îţi spun : nu va fi o surpriză plăcută sau o povară uşoară de dus."

După ce dragonul termină de vorbit, Eragon tăcu mâlc şi se foi pe scaun, căutând o poziţie cât de cât confortabilă, chiar dacă spătarul nu era prins cum trebuie şi se mişca anevoios, în direcţia opusă, incomodându-l şi mai tare.

Talíta se legăna armonios în mrejele furioase ale mării, valurile spărgându-se nemilos cu fiecare secundă ce trecea într-o linişte deplină, numai ele îndrăznind să o curme. Saphira îi mai trimise o imagine a insulei, iar, din obscuritate, băiatul desluşi o pădure înzăpezită, răsucită şi chinuită, unde vântul nu mai înceta a bate. Ea se strecură cu greu printre trunchiuri, muşchiul verde pal agăţându-i-se de solzii albaştri, spre nemulţumirea sa, pe care o făcu destul de clară când scoase un răget, iar animalele tremurară de frică şi se făcură nevăzute în inima codrului.

Saphira se scutură şi porni agale mai departe, iar băiatul râse cu poftă de păţania dragonului. „Poate, când se întoarce, o să dea gata butoiul cu mied de la Orik." Băiatul nu mai văzuse până recent un dragon beat, darămite pagubele ce le-a lăsat în urmă, cum nu mai auzise nici râsetele gnomilor din Tronjheim la vederea Saphirei în acele minute.

„Mă îndoiesc, Eragon-finiarel." interveni Glaedr. „Ţine minte : e mai bine să vânezi decât să fii vânat."

Nu că Eragon ar fi înţeles ce vroia Glaedr să spună cu asta, sau ce legătură avea cu Saphira şi gnomii. Probabil că îi va explica Saphira mai târziu, în momentele când nu se poate abţine şi îl ia gura pe dinainte. Mare mirare ce va îndruga pe atunci. Sigur o să îi pară rău !

Îşi petrecuse jumătate din ce mai rămăsese din noapte punându-şi mintea la încercare cu Glaedr, depănând amintiri şi istorisindu-i poveştile cu dragoni din Carvahall – sau ce a mai rămas din el, constată cu tristeţe băiatul.

OoOoOo

Vântul-rece-de-noapte-peste-mări, diferit de vântul-rece-de-noapte-peste-munţi sau vântul-cald-de-seară-peste-ape, îşi schimbă direcţia şi îi dădu peste cap planul-iscusinţă al Saphirei.

Deşi părăsise Alagaësia, tot dânsa rămânea cea mai frumoasă făptură, cu solzii albaştri strălucind în lumina lunii ce se atenua cu fiecare zor care se ivea pe după norii-albi-pufoşi ; coada lungă, îngustându-se spre capăt şi unduindu-se graţios, astfel ca toţi ce o vedeau să se minuneze, pesemne, de măreţia lui Saphira Bjartskular, care putea reteza cu uşurinţă beregata unui bou sălbatic.

Pentru o clipă îşi închise cele două rânduri de pleoape şi se răsfăţă în cuibul moale al vântului ce bătea dinspre miazăzi, răpunându-le pe celelalte care doar o incomodau şi aduceau mirosul iernii cu ele.

Pământul-sfarâmă-oase era la sute de picioare depărtare şi nici măcar ochii săi ageri nu îl desluşiră cum trebuie, iar limba nu mai îi gusta izul uscat şi îngheţat. Printre crăpături se strecuraseră micile braţe îngheţate ale unui izvor cristalin care răsărea din munţii de la apus, dar acum zarea înceţoşată îi ascundea clinchetul.

Bucata asta de pământ era mai mare decât Saphira îşi imaginase. A încercat să dea de Cavalerul ei, dar, cum nu era vreo urmă de locuitor, îşi dădu seama că se îndepărtase poate prea mult. Îşi strânse aripile pe lângă corp şi îşi întinse gâtul ţepos către ramurile pomilor de undeva, jos, vântul vâjâind pe lângă trupul său ca un vârtej inimaginabil.

În câteva clipe, clinchetul se auzea din nou atât de vesel precum îl lăsase, umplând-o pe Saphira cu o senzaţie imposibilă de libertate, ca şi cum ea ar fi fost stăpâna cerurilor, cât vedeai cu ochii şi după limitele acestuia ! Scoase un răget plin de mulţumire, care se împleti cu desăvârşeala izvorului şi formară un cântec armonios în negura brăzdată de licurici-nemişcaţi-sclipitori, făcând mările să se cutremure din adâncuri şi piscurile să se plece înfricoşate înaintea ei. Cu cântecele în noapte putea forma poveşti încântătoare.

Dar ceea ce Saphira Bjartskular nu bănuia era că stăpână peste văzduhuri se numea altcineva, spaima întruchipată, Jarnun, cea ce nu era nici dragon sau altă fiinţă vie, dar totuşi respira şi inima îi bătea de cruzimea care o acoperea de la începutul veacurilor şi până acum. Cruzimea care creştea de fiecare dată când îşi înfigea colţii albi în căpăţâna unui biet animal ce nu putea să-şi măsoare puterile cu dânsa. Cruzimea care acum i-a tulburat sufletul şi a obligat-o să se scoale şi să frângă cântecul în noapte.

Mai întâi Saphira nu văzu nimic, dar se chircise la auzul răgetului lui Jarnun şi cercetă împrejurimile. Nu putea fi Thorn-năpârca-roşie, căci el plecase în nordul îndepărtat alături de Murtagh-fiu-Morzan. Nici Shruikan, căci îl omorâse chiar ea. Fírnen-solz-verde era în Du Weldenvarden, sălăşluind în Ellesmera. Atunci, cine ?

Dintr-o dată privirea i se împăienjeni, iar lumea îşi pierdu cusurul. Pe gât şi spate i se prelingeau firicele calde de sânge şi în faţa ochilor o desluşi de Stăpâna Spaimei, Jarnun. Solzii nu păreau a fi solzi, ci nestemate prinse de trupul care o făcea să pară mică şi neînsemnată pe lângă ea, sclipind asemeni unui joc între dânsele şi lună.

Creatura ca un dragon alb îşi retrase coada puternică după lovitură, dându-i prilej Saphirei să se dezmeticească. Privirea îi era neagră de ură, o ironie a plăsmuirii sale. Saphira, fără a sta pe gânduri, se repezi spre gâtlejul lui Jarnun, dar aceasta o învălui într-un val de foc ca fumul argintiu, obligând-o să dea în retragere. Trupul o ustura la fiecare mişcare.

Flăcările se împreunară şi fâlfâitul aripilor era tot ce se mai auzea. Cântecul pierise, sau deveni unul de neînchipuit. Saphira se agita şi îşi consumă toată puterea ca să-i ţină piept stăpânei, răgind şi năpustindu-se, când avea ocazia, către coada sau piciorul din faţă al inamicei sale.

Rupse flăcările albastre şi intră imediat în apa rece şi sărată, crezând că Jarnun nu îi va da de cap planul înainte de a-l pune în aplicare. Lichidul îngheţat aproape că îi paraliză corpul, dar Saphira se concentră şi dădu uitării restul, ţâşnind din apă ca o ghiulea fatală pentru orişice vietate, dar nu şi pentru creatura ca un dragon alb, care o lovi din nou cu coada şi aproape că-i reteză aripa, dacă nu s-ar fi dat la stânga imediat.

Cu labele din faţă, Jarnun o prinse pe Saphira într-o strânsoare dureroasă şi o împinse către codrul insuliţei. Ramurile îi zgâriată neîncetat şi fără milă spatele, până ce respiraţia alertă a dragonului ajunse aproape ca o şoaptă. Ochii negri nu încetară a o mai scăpa din vedere.

„ERAGON !"

OoOoOo

Imaginile veniră una după alta, iar Eragon îşi împreună mâinile pe după cap, tremurând. Corabia se clătina din ce în ce mai tare, dar băiatul nu dădu atenţie.

- SAPHIRAAA !

Dragonul auriu se foi în Eldunarí.

„Jarnunvösk, Eragon-finiarel !" urlă Glaedr cu un amestec de teamă şi uimire.