Cap II. EL - intre agonie si extaz
... si totusi, în celalalt colt al întunericului...
La un pas de nebunie!
În pragul disperarii
Mintea mi-a ajuns,
În ce directie?
Nu stiu s-o apuc!
Liniste si pace
Sufletu-mi tânjeste,
Dar rasunetul învolburat
La razboi m-atrage.
Cu ochii încetati,
Cu mâna tremurânda,
Disperat alerg
Spre un viitor neclar.
Mii de gânduri
Ca un fulger trec
Prin sloiul mintii
Si de vid se lovesc.
O liniste morbida
Trupu-mi înconjoara;
Câmpul de lupta
În fata îmi apare.
Frica si nelinistea
Încontinuu ma-mpresoara,
Disperarea loc îsi face
Pe chipu-mi sfâsiat.
O voce continua sa strige
Nelinistea sa-mi tulbure,
Dintr-un somn alene
Trairile sa-mi bântuie.
... înca mai caut acel zumzet fin, acele buze parfumate ce neîncetat, prin a noptii miasma, numele îmi striga. Cine esti? Unde esti? De ce nu te pot vedea? De ce perdeaua rece a noptii sufletele ne desparte? Si totusi glasul ti-l aud, clar precum roua diminetii, ce se asterne pe firele firave ce soarele usor le tese între pamântul gol si rece si nesfârsitul cer albastru. De ce-mi tulburi nefiinta, somnul vesnic amortit? De ce îmi pierd constiinta când soaptele-mi ajung în urechi? Cine esti tu înger fara chip?
Sedus de-o închipuire, demonul de sus s-a rupt, cotropind pamântul, nelinistit s-a dus, în cautarea unei fantasme ce somnul i-a rapus. În lung si-n lat de zor el alerga, cu ochii atintiti în zare, urmarind murmurul ce auzul i-a sedus... Trecu o zi, trecura trei, el neîncetat cautând, sperând ca dupa orice colt, acel înger fara chip ce inima i-a fermecat prin simple soapte de amor, va aparea... cu bratele deschise, asteptând un demon refugiat, ce din a noptii feerie ghearele si-a smuls pentru a da urmare chemarii ce spiritul i-a îngenunchiat. Dar în van fu cautarea, caci nici un înger nu gasea, doar demoni fara chip si nume, îmbracati în piei de om. Amarnic el acum regreta, ca din somnul lui de veci ochii si-a deschis si urechile si le-a plecat spre soapte fantasmatice, fara chip si fara trup, doar închipuiri bolnave, rani ce ascundeau un vechi trecut.
- Blestemat sa fie ceasul când scaparea credeam ca am gasit, în chipul unei voci mieroase, ce dupa crengi de salcie plângacioasa se ascunde în lacrima lunii însângerate... Sufletul mi l-ai fi rascolit... daca as fi avut unul. Of... îmi plâng de mila, la umbra unui brad ce falnic se înalta peste tarâna rece ce acoperamânt pâna mai ieri îmi fu. Credeam ca am gasit scaparea din oceanul de regrete, acel sol trimis de Tatal spre a-mi curma suferinta nesfârsita..., dar nu a fost sa fie... tot pierdut si singur sunt, înghitit de spumele întunericului, tras la osânda, în adâncuri pe veci cufundat. Bum, bum, bum... scârba înca mai bate, de decenii întregi razbate prin a mea sila de viata. M-am saturat de fantasme, vorbe dulci îngânate, nu mai suport iluzia ce vinovatia mea o tese! Voi plati o vesnicie pentru sfidarea ce-am adus-o... Si totusi... era atât de clara... iluzia, nebunia mea nocturna. Închid ochi si acum o vad... trupu-i firav întins într-o balta de sânge, pieptu-i aer cautând, buzele blesteme dulci irosind în ultima clipa de placere. M-am tulburat la început... nu stiam daca-i aievea, caci nebun mereu am fost. Am iubit sângele si ura mai mult ca pe al mamei sân. De moarte nu mi-a fost frica, pentru ca nu aveam sa mor, cel putin nu de mâini pagâne. Purgatoriul mi-a fost casa, sabia mi-a fost stapân... si totusi... era ceva ce ma incita mai mult. Vinul rosu de sub pielea-i în clocote fierbea de câte ori privirea sângerie îmi simtea. Se ascundea de mine, prin nori pagâni de praf si soapte de iubire în vânt varsa. As fi vrut sa o ating macar cu gândul, dar ea mereu fugea; nu era timida, doar soarta sumbra mereu îsi blestema. Simt ca-nebunesc, puterile ma parasesc si memoria-mi joaca feste! Ai fost aievea?... sau doar un gând sinucigas?