Disclaimer: Nimic nu imi apartine. Stephenie Meyer este cea careia ii apartine totul. Eu doar ma joc cu personajele ei si din cand in cand se mai sparg.

Capitolul Trei

M-am trezit agitata cu o zi inainte de Ziua Recunostintei – cu o zi inainte sa ma duc acasa. Aveam si astazi cursuri de dimineata si aveam de gand sa plec dupa-amiaza. In urma cu doua zile mama mi-a trimis biletul de avion, care era pentru azi de dimineata. Evident, a trebuit sa il schimb. Cred ca asta merit daca ma bazez pe mama.

Am plecat la scoala ametita si cu o usoara durere de cap. Eram tensionata si asta se vedea clar in tot ceea ce faceam. Mintea imi era in alta parte, nefiind atenta. Am fost intrebata ceva la un curs si nici macar nu am auzit. Profesorul a trebuit sa strige de 3 sau 4 ori la mine, dar ce m-a readus pe pamant a fost mana pe umar pe care mi-a pus-o un coleg. Am balbait o scuza, cerand sa repete intrebarea. Dar, fiind inca in ceata, nu am stiut sa raspund. Profesorul mi-a cerut sa raman dupa ore. Imi venea sa ma plesnesc. Toti colegii se uitau la mine si eram sigura ca aveam fata rosie ca o sfecla. Tot restul cursului am incercat sa par atenta, dar nu stiu cat am reusit. Am ramas la sfarsitul cursurilor si Dl Anderson – profesorul meu de filozofie - mi-a tinut o predica de cinci minute despre cat de important este pentru mine ca persoana sa fiu atenta la cursuri – mai ales la ale lui. Nu am auzit nimic din ce a zis gandurile mele fiind departe.

Per total ziua mea la scoala a fost un dezastru. Cred ca daca as fi chiulit pur si simplu ar fi fost mult mai simplu, m-as fi scutit de momente jenante. Ajunsa acasa, mi-am facut bagajele. Ma rog, nu le pot numi cu adevarat bagaje – aveam acasa destule haine, dar mi-am luat strictul necesar. Eram agitata, pentru ca nu aveam ce sa fac pana sa plec. M-am hotarat sa citesc ceva, dar nu ma putem concentra. Am inchis cartea nervoasa. Stiam ce ma deranja cel mai tare – imi era frica sa nu ma intalnesc cu Edward in Forks. Stiam ca exista o mare posibilitate sa ma intalnesc cu el, mai ales ca erau sarbatorile.

Am decis sa plec mai devreme la aeroport, pentru ca nu aveam ce sa fac. Am sunat la agentie si am comandat un taxi. Am asteptat cele 10 minute plimbandu-ma de colo-colo in fata blocului, si cand a ajuns i-am dat adresa.

Zborul a fost lung si plictisitor, si am resusit sa trag un pui de somn. Odata ajunsa in aeroportul din Port Angeles, am putut sa simt mirosul vestului, mirosul rece de brad. Am luat un taxi pana acasa, care stiam ca avea sa coste o avere, dar nu exista nici o sansa sa plec cu mama, sau mai rau cu tata, pe un drum lung de mai bine de o ora. Privelistea era asa cum mi-o aminteam – verde, verde si iar verde.

Imi amintesc cat de ciudata mi se paruse zona atunci cand ne mutaseram aici. Dar in mod ciudat, aici m-am simtit mai acasa, mai eu insami decat oriunde altundeva. La inceput, nu am stiut motivul pentru care ne-am mutat, parintii mei refuzand mereu sa mi-l spuna. Dar cand am vazut casa in care ne-am mutat – care era mult mai mica decat cea in care copilarisem – am inceput sa imi dau seama. Iar locul de munca mult mai prost platit al tatalui meu a fost confirmarea – fusese concediat. In timp, tatal meu s-a schimabt, nu mai era omul pe care il cunosteam, omul care ma crescuse. A inceput sa devina din ce in ce mai morocanos, mai suspicios – mereu avea impresia ca toti ii vor raul, inclusiv eu. Relatiile dintre noi doi s-au raci, iar mama inca traiseste in lumea ei. Dar nu asta a fost ceea ce m-a facut sa devin un strain in propria casa – ar fi fost bine daca ar fi fost asta.

Dupa asta, increderea mea in parintii mei a disparut comple. Ce mi-au facut ei mie, dapseste orice imaginatie. Mult timp m-am intrebat cum pot unii sa faca asa ceva. Nu le-am inteles actiunile, desi mi le-au explicat si nu pentru ca se simteau indatorati sau pentru ca aveau remusari. Nu, mi-au spus numai ca sa ma faca pe mine sa inteleg. Sa ma faca sa inteleg ca ceea ce vor ei e imperataiv – ca eu trebuie sa dansez dupa cum canta ei. Ceea ce ei nu au luat in calcul a fost refuzul meu. Asa ca de atunci incolo eram pe cont propriu. Cu tata nu vorbeam mai deloc, iar mama, ei bine cu mama lucrurile au fost destul de complicate. Ea traieste intr-o lume pe care eu nu o pot intelege. Actiunele ei ma lasa mereu in urma, nu pot tine pasul cu ea. In timp ce tata se prefacea ca eu nu exist, mama imi vorbea mereu, dar dicutiile noaste se intorceau mereu la subiectul de care ma temeam. Avea si inca are impresia ca eu o sa le accept nebunia.

Dupa ce am plecat, lucrurile au mers mult mai bine pentru mine, si nici nu stiu cum de nu am plecat mai devreme. Discutii pe care nu le voiam erau motivul pentru care eu acum nu voiam sa ma intorc, nici macar pentru o ora, dar pentru 3 zile intregi. Dar eu fiind eu, nu am putut sa spun nu, nu am putut sa ma impun. Si iata-ma iar, in propriul meu Iad, in casa a ceea ce numisem candva parinti, pregatindu-ma mai mult sau mai putin pentru trei zile de cosmar.

Cand taxi-ul a oprit in fata casei parintilor mei, era deja intuneric. Am platit si am coborat luandu-mi micul bagaj cu mine. Masina a plecat si eu am ramas acolo, holbandu-ma la mica casa alba de lemn, nostalgia cuprinzandu-ma. In secunda urmatoare mama a iesit vesela pe usa sa ma intampine, si eu mi-am fortat un zambet de complezenta.

- Bella, draga mea, esti aici! Alerga ea spre mine cu bratele deschise. I-am primit imbratisarea fara prea mult efort din partea mea. Se indeparta dupa cateva secunde lungi si isi puse mainile pe umerii mei privindu-ma speculativ. Cat te-ai schimbat, iubito! Ma mangaie pe fata si pe par. Te-ai mai implinit. Cred ca viata de oras iti prietste.

A continuat sa vorbesca despre cat de dor ii era de mine, si cat de goala era casa fara mine – vechea poveste. Nici nu o mai ascultam cand am intrat in casa, gandindu-ma numai la faptul ca trebuie sa il confrunt pe tata. Era, ca intotdeauna in fotoliul lui uitandu-se la meci cu o bere in mana si cu multe alte cutii goale pe masuta de alaturi. Nu mi-a lasat sa-mi scape acest detaliu.

Nici macar nu a observat ca sunt acolo pana cand nu a vorbit mama. Si-a ridicat cu greu pirivirea care era pironita pe televizor, de parca nu eram deloc importata ca sa fiu privita. Cand ochii nostri s-au intalnit mi-am dat seama ca era beat. Mi-am indepartat speriata privirea si el scoase un sune de dezgust din gat si fara sa zica nimic se intorse inapoi la extrem de importantul meci de baseball.

- Ei bine, zise mama, o sa va las sa vorbiti, termina ea cu un chicot. Eram terifiata. Mintea mea striga NU, nu ma lasa aici! Nu am zis nimic si ea se evapora in bucatarie.

Eu am ramas la intrarea in sufrageria mica, nestiind daca ar trebui sa raman si sa incerca sa vorbesc sau sa plec pur si simplu. Am decis sa incerc o conversatie scurta dupa care sa ma scuz si plec la mine in camera.

Tatal meu era o persoana din cuvinte putine. Nu imi amintesc sa fi vrobit vreodata mai mult decat era necesar, spre deosebire de mama mea care vorbea intruna. Asa a fost mereu, chiar si inainte. De-asta mult timp puteam sa zic ca el este cel cu care seman cel mai mult si nu numai la personalitate. Ci si la infatisare, semanam foarte putin cu mama, aproape deloc. Cand eram mica eram extrem de atasata de tata – el era eroul meu. Probabil ca fiecare fetita isi vedea tatal drept un erau sau asa ceva. In timp, am devenit solitara – exact ca el -, dar asa nu inseamna ca nu imi aminteam zilele pe care le petreceam in liniste cu el sau cand imi citea o poveste in fiecare seara inainte de culcare. Tata, fusese pentru mine unul model si am crezut ca asa va fi pentru totdeauna. In timp insa, relatiile au inceput sa se raceasca – nu pot sa spun cand si cum s-a intamplat asta -, dar am inceput sa devenim straini de cand ne-am mutat aici.

Iar acum, stand aici, uitandu-ma la omul asta ametit de bere care sta in fotoliu uitandu-se pierdut la meciul de baseball, ma intreb unde e tatal pe care obisnuiam sa il venerez cand eram un copil. Cred ca e mai bine ca lucrurile s-au intamplat reptat – e mai putin dureros asa. Dintr-o data simteam nevoia ca totul sa fie ca intainte.

- Buna,... tata, am terminat eu patetic. Capul lui se intoarse brusc spre mine, parca surprins sa ma vada inca acolo. Se uita la mine cateva secunde pana cand privirea i s-a transformat in degust si antipatie. Mi-am tras ochii de sub privirea lui uracioasa. El mormai ceva pe sub mustata si se intoarse la televizor, luand o gura din cutia de bere.

Am zabovit cateva secunde in prag, nestiind daca sa plec sau nu. Intr-un final am decis ca nu merita efortul meu. Ajunsa in camera mea, am studiat camera proaspat curatata si am incercat sa gasesc ceva din mine. Efortul era inutil, tot ce ma reprezenta, sau cel putin care ma reprezentase vreodata, era in Chicago. Cu un oftat, mi-am desfacut micile bagaje, gata sa fac un dus, in speranta ca imi va calma nervii incodrati.

In visul meu, simteam miros de brad si de paman ud.

Caldura si raceala in acelasi timp pe pat de frunze fosnitoare.

Mintea imi sarea de la un gand la altul, nelinistita.

In timp ce calmul ma cuprindea, brate si picioare amortite, ochii mei se miscau rapid dintr-o parte in alta fara incetare, fara o clipa de ragaz.

Frica imi intepa degetle inerte, un strigat inecandu-mi-se in cerul gurii, rasuflari zgomotase care incercau sa devina grai.

Neputinta ma obosea, ma sleia de puteri, lasadu-ma in voia cadrului fara forma, fara culoare, doar miros intepator care ma ametea, arzandu-mi narile si gatul cu fiecare efort din ce in ce mai incetinit de a respira.

In indepartarea deasa si coplesitoarea am auzit din nou vocea, strigandu-mi numele, cuvinte pline de agonie plecau de pe buzele lui.

Si ma durea inima la gandul ca el sufera.

Am inchis ochii, repiratii rare si usoare, lasand sunetele sa imi treaca pe langa urechi, imbratisand nestiinta si dulcea indiferenta de care ajunsesem atat de dependenta.

M-am trezit mai obosita decat atunci cand am adormit. M-am uitat in jur dezorientata, pret de cateva clipe nestiind unde ma aflu. Am tremurat si mi-am dat seama ca in camera mea era extrem de frig. M-am ridicat in capul oaselor si am vazut ca fereatra mea era larg deschisa. M-am incruntat. Nu eu am deschis-o, mi-as fi amintit. Am coborat tremurand din pat, grabindu-ma sa o inchid, un fior care nu avea de-a face cu frigul strbatundu-mi sira spinarii. Eram hotrata sa o intreb pe mama daca stia ceva.

Am coborat in bucatarie dupa ce mi-am facut un dus ca sa ma inclazesc. Ajunsa in prag, am incremenit. Charlie ma fixa cu privirea de la masa din bucatarie incatusandu-mi ochii in ura si dezgust. Mama ciripi un vesel buna dimineata la care nu i-am putut raspunde. Charlie bombani ceva pe sub mustata ridicandu-se brusc de pe scaun si mergand spre mine. M-am dat repde la o parte ca sa ii fac loc sa iasa. Am lasat un oftat de usurare sa imi plece de pe bunze cand el deschise televizorul din sufragerie.

M-am intors spre mama fortandu-mi un zambet pe buze.

- Buna dimineata, am zis monoton.

Mi-am facut un bol de cereale mancandu-le fara pofta. Mama se chinuia sa pregateasca curcanul si stomacul meu se stranse la gandul ca trebuie sa indur o masa facuta de ea. Renee putea fi numita cea mai proasta bucatreasa din lume. Facea experimente in bucatarie mereu, dar niciodata nu a gatit ceva cu adevarat comestibil.

Cu gandul asta m-am oferit sa pregatesc eu curcanul cat timp ea face altceva, ca sa ma scutesc de crampele stomcale pe care sigur aveam sa le am dupa. Aveam de gand sa particip la masa de pranz tacuta, si apoi sa incerc sa ma relaxaz cat de cat citind o carte. Nu aveam de gand sa ies din casa, sa nu risc sa ma intalnesc cu Edward.

- Sper sa ajunga toata mancarea asta, zise mama intrand in bucatarie. Se aseza pe scaun impletindu-si mainile in poala.

Normal ca ajunge, am zis in gandul meu, neavand energia necesara sa raspund cu adevarat. Insa urmatoarele ei cuvinte m-au facut sa ma opresc.

- Stii ca avem musafiri? Zise ea pe un ton vesel. Ochii mei continuau sa priveasca fix carnea de curcan. Nu am zis nimic. Nu am putut.

- Stii cine? Continua ea. Jacob si Billy Black.

Stiam raspunsul inainte sa mi-l spuna ea. Mai multe emotii m-au cuprins in acelasi timp. Neincredere. Tradare. Frica. Am incercat sa vorbesc, sa ripostez, dar maxilarul imi era inclestat. O auzeam vorbind in spetele meu, dar nu puteam inteege ce imi spune. Capul imi vajaia. Dintr-o data am simtit nevoia sa stau pe un scaun, genunchii imi tremurau. Greutatea cuvintelor ei ma plesneau ca o lovitura de bici. M-am sprijint cu mainile de blat ca sa imi pastrez echilibrul. Lacrimile imi impaienjenira ochii si aveam un sigur gand in minte "Trebuie sa plec de aici".

Mi-am fortat picioarele de mamaliga sa se miste, dar degeaba. Parca prinsesm radacini aici. O forta ciudata din interiorul meu nu imi dadea voie sa plec. Stiam ca trebuie sa plec, stiam ca nu trebuie sa raman. O batalie avea loc in mintea mea si simteam cum constiinta mea incepe sa cedeze. Simteam cum imi pierd spiritul si respectul de sine.

Am ramas. M-am ridicat de sub greutatea realitatii dureroase in care ma aflam, imbratisand ignornata. Am ramas.

Dimineata trecu repede, cu mine pregatind pranzul pe care nu sunt sigura daca voi fi in stare sa il mananc. Eram agitata si speriata si tresaream la fiecare zgomot. A trebuit sa iau cateva pastile ca sa ma faca sa ma simt mai bine.

Curand veni ora de care imi era cel mai groaza. Eram la mine in camera, prea lasa sa cobor daca nu sunt chemata. Am auzit motorul masinii inainte sa parcheze in fata casei. Apoi am auzit voci infundate si soneria de la usa, vocea vesela a lui Renee in timp ce ii poftea inauntru.

Am auzit toate astea de parca nu eram eu, de parca nu ma afectau deloc.

Am auzit ciocanitul in usa, dar nu m-am miscat. Capul mamei aparu pe dupa usa privindu-ma, asteptand.

- Hai, Bella, nu cobori? Ma intrba ea nerabdatoare. Nu e frumos sa ii faci pe musafiri sa astepte.

Disparu lasandu-ma sigura.

Cu un oftat m-am ridicat de pe pat, netezindu-mi agitata tricoul. Am coborat incet scarile, spunandu-mi ca pot sa fac asta. I-am auzit vocea si inima imi beatea in urechi gata-gata sa imi sparga timpanul. M-am oprit pe scari, tot curajul disparandu-mi dintr-odata, dar stiam ca nu mai e cale de intors. Trebuia sa cobor sa intalnesc dusmanul. Am inspirat tremurator, miscandu-mi picioarele in jos pe scari si spre propriul meu Iad.

Am intrat in sufragerie cu capul plecat, cu privirea prionita pe pasii mei ezitanti. Puteam sa le simt privirile facand gauri in mine, dar nu am indraznit sa ii infrunt in nici un fel. M-am asezat pe scunul cel mai indeprtat de ei. Dupa cateva secunde de tacere si-au continuat discutiile de parca nu eram acolo.

Vorbeau vesel de parca ar fi cei mai buni prieteni din lume. Ipocrizia lor ma facea sa imi vajaie capul. Nu m-au bagat in seama si le-am multumit intr-un fel pentru asta. Am stat acolo, pe scaunul deloc confortabil, jucandu-ma agitata cu degetele, asteptand inevitabilul. Nu am fost dezamagita.

- Bella, am auzit ca ai plecat la facultate, vocea lui acuzatoare ma sperie, facandu-ma sa tresar. Eram ca intr-un cosmar, dar de data asta nu aveam cum sa ma trezesc. Vocea lui imi reaminti lucrurile de care fugisem pana acum.

In prostia mea, am ridicat capul, intalnindu-i ochii negri, sticlosi si plini de resentiment. M-am cutremurat, dezlipindu-mi privirea imediat. Am dat din cap in semn de aprobare la intrebarea lui uracioasa.

Se lasa din nou linistea. Mama batu din palme, spargand-o, anuntandu-ne pe toti ca e vremea pranzului. Cu totii au murmurat in apreciere, ridicandu-se sa devoreze masa la care am muncit toata dimineata.

Am intrat ultima in bucatrie, si nimeni nu ma baga in seama, continunadu-si conversatiile vesele de parca as fi fost invizibila. Dar un sigur lucru imi spunea ca nu sunt asa de invizibila. Privirea insistenta a lui Jacob care imi dadea fiori pe sina spinarii.

Pe tot parcursul mesei am fost lasata in pace, si nici ca voiam mai mult de atat. Am plimbat dezgustata mancarea prin farfurie, si la intrebarea mamei de ce nu mananc am dat din umeri. Nu puteam sa mananc stiindu-l pe Jacob atat de aproape de mine, avid de fiecare gest, miscare de-a mea. Am stat teapana, strangand furculita atat de puternic incat ariculatiile degtelor erau albele. Degetele au trosnit dureros cand, intr-un final, i-am dat drumul.

Incercam sa le blochez vocile, mai ales vocea lui. Atat de mult rau avea sa imi faca asta mai tarziu. Nici macar nu ma puteam gandi la asta. Si cu cat incercam sa nu ma gandesc la asta, cu atat incepeam sa pierd contactul cu realitatea. Celelate voci se estomau si singura voce pe care o auzeam era numai a lui, spunandu-mi lcuruile pe care mi le spusese cu ani in urma. Broboane de transpiratie incepura sa imi apara pe frunte.

Nimeni nu observa mini-atacul-meu-de-panica, la mai putin de trei pasi de ei. M-am ridicat brusc de la masa, facandu-i sa se opreasca din coversatiile lor atat de importante si sa se holbeze la mine. M-am dus la baie, dandu-mi cu niste apa rece pe fata sa imi revin. Am stat cateva minute acolo, sprijinindu-ma de chiuveta. Am plecat simtindu-ma putin mai bine.

M-am dus direct in bucatarie, pentru ca vocile se auzeau din sufragerie. M-am apucat sa spal vasele, ocupandu-mi mintea cu ganduri prostesti. I-am simtit prezenta inainte sa ii aud vocea. Am incremenit.

- Stii, Bella, nu prea imi place atitudine asta a ta. Am crezut ca iti trebuie timp, dar vad ca tot o catea incapatanata ai ramas.

Se opri si trase un scaun pe care sa aseza.

- Vin la tine acasa, si tu ma tratezi de parca nici nu as fi aici. Facu o pauza. Aud ca Bella a plecat de acasa fara sa imi spuna si ma gandesc „Nu, e imposibil, Bella mea nu mi-ar face asa ceva."

Vorbea de parca ar fi avut un drept asupra mea, de parca i-as fi apartinut. Dar poate ca in mintea lui bolnava asa era.

- Macar ai respectul sa te uiti la mine in timp ce vorbesc cu tine! Striga el nervos.

Se ridica brusc de pe scaun, zgomotul facandu-ma sa tresar putin. Se indreptata spre mine cu pasi repezi si mari. Ma prinse violent de umar intorcandu-ma spre el. Din mainile mele aluneca farfuria pe care o spalam atunci cand el a intrat in bucatarie. Neluand in seama dezastrul de la picioarele noastre, ma prinse puternic de brate scuturandu-ma. Am refuzat sa ma uit la el. Era foarte aproape de mine incat ii puteam simti respiratia pe fata mea. M-am cutremurat, strangad ochii inchisi imaginandu-mi ca sunt in alta parte. Imi prinse barbia in pumnul lui puternic, fortandu-mi capul sa se ridice la nivelul lui.

- Uita-te la mine cand vorbesc cu tine, am zis. Marai el dispretuitor.

In momentul in care l-am privit, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Se uita la mine cu ochi flamanzi, ca un animal. Mana lui continua sa imi stranga cu putere barbia, durerea mea evidenta multumindu-l intr-un mod sadic. Vedem in privirea lui cat de mult il bucurau lacrimile mele.

- Ai ramas la fel de frumoasa, ma privi el flamand. Si esti si mai frumoasa cand dormi. Recunsoc, ti-am facut o mica vizita aseara nerabdator sa te vad. Ce pot sa spun, cred ca ai avut ceva cosmaruri aseara, dar tot fascinant de frumoasa erai. Nici nu stiu cum am putut sa stau fara tine pana acum. Am incercat sa ma smulg din stransoarea lui, terifiata de cuvintele lui. Se incrunta. La fel de indaratnica, ţâţâi el. Stii, Bella, eu sunt un om rabdator.

Mana lui imi da drumul si ma mangaie pe obraz. Mi-am muscat buza ca sa nu scot vreun sunet. Isi urmarea miscarile pe pielea mea uda.

- Dar, la fel ca orice om, rabdarea mea are un final. Te-am asteptat destul, nu stiu cat mai sunt in stare sa te astept. Sunt si eu om. Dar te mai las, ca sa nu zici ca sunt eu rau. Dar te avertizez, nu ma face sa imi pierd de tot rabdarea. Nu stii cat de periculos pot deveni atunci cand nu sunt ascultat.

Imi zambi, mangaindu-ma inca o data pe obraz. Se apleca, si nu am facut nimic atunci cand isi forta buzele peste ale mele. L-am lasat sa faca ce vrea. Termina curand si pleca.

I-am auzit iesind din casa, voiosi si promitand ca vor reveni in curand. Am stat incremenita acolo pana cand nu le-am mai auzit deloc masina care se indeparta. Nu ma intreba nimeni nimic. Am mers la mine in camera mergand ca un zombie.

Am inchis usa in urma mea neavand curajul sa ma intorc. Confesiunea lui Jacob in legatura cu ce s-a intamplat azi-noapte imi facu pielea de gaina. Aveam impresia ca daca ma intorc o sa il vad acolo. Dar nu era nimic acolo. M-am aruncat in pat, livida. Nu stiam ce sa fac cu acesta informatie. Imi dadeam seama ca nu mai eram in siguranta aici. Mi-am jurat ca nu o sa mai calc niciodata in casa asta. Constiinta ma certa ca am ramas aici in primul rand, dupa ce am aflat ca Jacob va fi aici. Pur si simplu nu cred ca ma puteam invata vreodata mine. Ma aflam intr-o continua auto-distrugere. Eu eram propriul meu dusman. Ma aflam intr-o casa in care nu voiam sa fiu, inconjurata de oameni pe care nu ii voiam aproape de mine.

Ma simteam atat de mica si de neinsemnata chiar si pentru mine. Ma intreb cat timp o sa continui asa. Insa ce ma doare cel mai tare este faptul ca sunt extrem de singura. Din proprie vointa. As da orice sa am pe cineva aici care sa imi zica ca totul o sa fie bine, care sa imi ofere un umar pe care sa plang. Iar acel cineva vreau sa fie Edward.

Oh, scumpul meu Edward, cat de mult te-am ranit. Si cat de dor imi e de tine. As da orice sa poti sa fii aici sa ma ajuti sa gasesc un raspuns la situatia in care ma aflu. Tu esti singurul pe care il vreau, si totusi, singurul pe care il vreau cate mai departe de mine.

Am stat in pat ore intregi, fara sa adom. Si asta nu pentru ca nu imi era somn, ci pentru ca nu voiam. Imi era frica sa nu vine iar Jacob in timp ce dormeam. In timp ce eram cel mai vulnerabila. Nu cred ca am fost in viata mea atat de speriata ca acum. Fiecare zgomot de afara ma facea sa tresar. M-am plimbat prin camera agiatata, gandindu-ma numai la Edward. Pur si simplu nu mai reuseam sa mi-l scot din minte.

M-am ghemuit in pat, tragand patura peste mine plangand incetisor. Am scos telefonul din buzunar tastand cu degete tremurande numarul pe care il stiam asa de bine. Am ezitat inainte sa apas pe butonul verde. Daca nu raspundea? Daca raspundea? Ce aveam sa ii spun in cazul asta? Dar nici nu cred ca am nevoie sa vorbesc, imi era suficient sa ii aud vocea catifelata, sa imi alunge macar pentru o clipa demonii personali. Cu gandul asta am apasat curajoasa butonul. Am dus telefonul la ureche. Suna o data. De doua ori. De trei ori. De patru ori. De cinci ori. Imi pierea curajul la fiecare „tar" fara raspuns. Inima imi bubuia in urechi.

- Alo? Vocea lui somnoroasa imi raspunse intr-un final.

Mi-am dat atunci seama ca trebuia sa fie foarte taziu si ca sigur l-am trezit. Aproape ca mi-am cerut scuze.

- Cine e acolo? Intreba putin iritat.

Am inchis ochii ascultandu-i vocea. Mi-am pus pumnul peste gura ca sa nu imi auda plansetele. Voiam atat de mult sa ii rapsund cine e. Sa ii spun ca sunt eu si ca am nevoie de el. Sa ma asculte macar, sa il stiu alaturi de mine intr-un fel. Mai mult de atat nu voiam.

- Daca nu ai de gand sa raspunzi sa stii ca am sa inchid, spuse el de-a dreptul nervos.

Parca mi-l si imaginam, ridicat in capul oaselor, trecandu-si agitat mainile prin par, nervos ca cineva i-a perturbat somnul. Avea dreptate. Am deschis gura sa zic ceva, ca sa stie ca eu sunt de cealalta parte a liniei telefonice, dar inainte sa pot articula un sunet, telefonul se inchise. Mi-a inchis. Ma gandeam sa il sun din nou, dar am renuntat.

Am primit mai mult decat am meritat, oricum.

Mi-am ridicat privirea spre intrarea clinicii, agitata ca trebuia sa ma intorc aici. Am oftat si netezindu-mi parul am pornit spre usile care se deschisera odata cu apropierea mea. Inauntru era cald si luminos. Neonele albe aproape ca ma orbeau. Narile mi s-au umplut de mirosul specific fiecarui spital. M-am indreptat spre receptia de la intrare.

- Buna dimineata, am zis timid. Asistenta care era bagata cu nasul in hartoage tresari surprinsa. Isi ridca capul si afisand un zambet de complezenta mi-a raspun la salut intrebandu-ma cu ce ma poate ajuta.

I-am explicat unde trebuie sa ajung.

- Domnul doctor Starling a sosit in urma cu 2 ore. La etajul 3, ultimul cabinet cu receptie.

I-am multumit si m-am indreptat spre lift. M-am razgandit. Am luat-o pe scari.

Ajunsa la etajul trei, am vorbit cu asistenta doctorului Starling, care ma ruga sa iau loc in sala de asteptare pentru ca doctorul este cu un alt pacient. M-am asezat nerabdatore pe scunul de plastic incomod.

In dmineata asta l-am sunat pe doctor pentru ca ramasesem fara resurse. Dupa o noapte de nesomn, abia daca imi puteam tine ochii deschisi. Am baut o cafea neagra de dimineata, dar nu m-a ajutat prea mult. Cel putin pe termen lung, nu.

Am plecat de acasa imediat dupa ce am vorbit cu doctorul. Nu aveam de ce sa intarzii cu nimic. Eram hotarata sa ma introc inapoi in Forks dupa si apoi sa plec inapoi acasa in Chcago.

Am stat in sala de astepare in jur de cincisprezece minute pana cand am putut fi primita in cabinet.

- Buna dimineata, Isabella! Ma intampina doctorul Starling imediat ce am intrat pe usa cabinetului.

- Buna dimineata! I-am raspuns.

- Ia loc, te rog. Spuse gesticuland larg cu mana spre scaunul din fata mea dupa ce ma vazu ca stau in piciore fara sa fac nimic. M-am asezat, soptind un multumesc.

Doctorul ma scruta cu privirea timpe de cateva clipe. Privirea lui imi cantari cearcanele vinetii de sub ochi si degetele agiatate din poala mea. Eram sigura ca nu aratam prea bine. Oricum, mai rau decat atunci cand am fost ultima data aici. Se pleca peste birou, punandu-si coatele pe lemul dur si impletindu-si degtele intr-un pumn intre noi.

- Nu arati prea bine, Isabella, daca imi permiti sa iti spun. Stiu de ce esti aici, dar ca sa fiu sincer, cand m-ai sunat am sperat ca nu o sa mai fie nevoie. Dar imi pot da si singur seama ca m-am inselat. Facu o pauza. Ce te aduce aici, Isabella? Intreba el intr-un final.

Am stat mult in cabinetul domnului doctor Starling. Am vorbit mult despre cum ma simt psihic, despre cat de extenuata ma simt. Intr-un fel mi-am pus sufeltul pe tava in fata unui om pe care abia daca il cunosc, dar a meritat. Pentru ca am primit ceea ce am vrut.

- Isabella, sper ca stii ca iti fac o favoare. In mod normal nu ar trebuie sa iti prescriu medicamente doar dupa o singura sedinta. Din pacate nu stiu daca data viitoare te voi mai putea ajuta. Cauta-ti un psihiatru, acolo, in Chicago. Ai nevoie. Mai mult decat de medicamentele pe care ti le prescriu eu. Si vorbeste cu cineva – oricine. Buna ziua! Imi dadu el drumul.

Am plecat multumindu-i si promitandu-i ca il voi aculta sfaturile. Inchizand usa m-am gandit daca intr-adevar voi face ce am promis. Nu stiam.

Am comandat un taxi cu care am placat inapoi in Forks, simtindu-ma usurata ca mi-am resuit ce mi-am propus.

Cand am ajuns era deja ora pranzului. M-am incruntat stiind ce ma asteapta cand o sa intru pe usa. Cel putin nu mai era nimeni in afara de noi trei.

- Bella, unde ai fost pana la ora asta? Ma intampina mama nervoasa imdeiat ce am deschis usa. Ai idee cate griji mi-am facut? Ne-am facut, adauga ea. Imi veanea sa rad. Sunt sigura ca tatal meu murea de ingrijorat ce era.

Am trecut pe langa ea fara sa ii rapsund, indreptandu-ma spre camera mea. O auzeam in sptele meu vorbind si cernadu-mi explicatii, dar nici ca aveam de gand sa vorbesc cu ea. Se grabi sa ma ajunga din urma intrand cu mine in camera mea. M-am apucat sa imi fac micul bagaj cu care am venit, strangand si cateva lucruri pe care le-am lasat in urma cand am plecat pentru prima data de aici. Simteam privirea mamei care statea rezemata de peretele cu usa uitandu-se la mine suspicioasa. Am decis sa nu o bag deloc in seama. Am sunat din nou dupa un taxi. Mi-au spus ca in cincisprezece minute va veni cineva. Mi-am finalizat impachetatul. M-am intors spre mama. Deschise gura sa zica ceva, dar am ridicat mana oprind-o.

- Acum am sa plec. Am facut o pauza, alegandu-mi cuvintele. Poti sa faci ce vrei cu camera asta. Nu am de gand sa ma mai intorc.

Cuvintele mele rasunau in dormitorul aproape gol. Am trecut pe langa ea fara sa o mai privesc. Nu aveam de ce. Am coborat, tragand dupa mine micul geamantan. La parter am dat cu ochii de Charlie, care bineinteles, se uita la un meci de baseball. Privirea pe care o arunca spre mine mi-a spus ca mi-a auzit cuvintele de mai devreme. Nu m-am deranjat sa mai zic ceva si am iesit din casa astepatand masina carea avea sa ma duca departe de aici.

Aveam o senzatie de deja-vu. Acelasi lurcu l-am gandit si cand am plecat pentru prima data. Speram ca de data asta sa dureze mai mult, pentru ca data trecuta aproape ca nu a functionat deloc.