Capitolul 7

Resedinta Uchiha

Tic-tac…

Ceasul rosu de pe biroul meu din lemn de abanos anunta intr-un mod enervant ora unu si jumatate dupa-amiaza.

Ar trebui sa ma pregatesc cumva pentru prima mea intalnire? Mereu am visat cu ochii deschisi la o intalnire cu Naruto. Mi-am creat un intreg scenariu de imagini imposibile: eu si el, pe o pajiste acoperita de flori delicate, doar noi doi si suspinele unui rau din apropiere. Eu si el, uitandu-ne intens in ochii celuilalt, incercand sa gasim un semn ce ar putea trada sentimentele noastre de iubire. Eu si el, fericiti si impreuna.

Tic-tac…

Este ora doua fara un sfert si eu sunt tot in camasa mea de noapte violet, visand la imposibil. Nu am iesit deloc azi din casa, profit de faptul ca tata e plecat intr-o misiune in Satul Ascuns al Ploii. Altfel, ar fi trebuit sa ma trezesc dis-de-dimineata pentru antrenamente, dar cred ca-mi permit macar o data sa lipsesc.

I-am zis lui Sasuke ca voi fi acolo, asa ca, fara prea multa tragere de inima, ma ridic din pat si ma imbrac cu ce gasesc la indemana: un pulover de casmir mov, pantaloni de ninja negri si obisnuita mea geaca maro captusita cu blanita alba.

Tic-tac…

Raman putin in cumpana. Sa merg sau nu? Pana la urma, nu e chiar o "intalnire", ci doar un schimb de informatii despre cine cred eu ca este fratele lui Sasuke. Nimic mai mult. Dar Sakura crede exact opusul si cu siguranta le-a anuntat si pe celelalte fete din sat. Am de ales intre a-mi trada prietena cea mai buna si putinele kunoichi pe care le cunosc sau a afla mai multe despre atacator. Si, cum sunt o fire extrem de curioasa, ard de nerabdare sa stiu detalii despre demon.

Cred ca cel mai bine ar fi sa plec chiar acum si ii voi explica mai tarziu Sakurei motivul intalnirii mele cu Sasuke. Iar daca intr-adevar este prietena mea cea mai buna, ma va intelege!


Ninsoarea tine de cateva zile bune si imaginea Konohei este mirifica. Linistea satului este perturbata doar de grupuri mari de copii, incantati de construirea oamenilor de zapada. In timp ce merg spre locul intalnirii, observ in treacat cativa ninja care ajuta la deszapezirea strazilor principale.

Cofetaria este foarte aproape de casa mea, asa ca ajung repede. N-am mai trecut pe aici de pe vremea cand mergeam impreuna cu sora mea, Hanabi. Eu imi alegeam mereu inghetata de vanilie cu topping de capsuni, iar ea prajitura de ciocolata. Ne intelegeam foarte bine atunci, cand nu eram intr-o competitie continua. Eram doar niste copii naivi care ne bucuram de fiecare moment petrecut impreuna.

Si totusi… de ce a vrut Sasuke sa ne intalnim la cofetarie? El e genul de baiat retras, singuratic, care nu frecventeaza localuri publice. Mai ales ca scopul este sa vorbim despre un ucigas si nu cred ca ar dori ca ceilalti clienti sa ne auda conversatia. Situatia pare ciudata, dar cine sunt eu sa judec? Dau din umeri resemnata in speranta ca imi voi alunga toate suspiciunile.

Un clinchet de clopotel se aude atunci cand intru in cofetarie. Nu s-a schimbat foarte mult. Atmosfera e la fel de placuta ca in vremea copilariei mele, mesele rotunde, scaunele comode de culoare rosie, perdelele vesele cu imprimeu floral si tejgheaua cu o gama diversificata de dulciuri, de la inghetata pana la briose cu ciocolata. Aproape toate mesele sunt ocupate, asa ca incerc sa-l caut cu privirea pe Sasuke. Vad cativa copii cu parintii lor, un grup de varstnici la o masa mai indepartata din colt, niste tineri studenti care lipsesc de la cursuri si fac glume pe seama celorlalti clienti si trei kunoichi, foste colege de la Academie, susotind si aruncandu-mi priviri pline de dispret, probabil din cauza lui Sasuke.

El nu e aici.

Am intarziat eu prea mult? Nu cred, am plecat devreme de acasa! Atunci de ce m-a lasat balta? Sau poate, cine stie, a fost o gluma proasta si acum se amuza pe seama mea. Dar el nu e genul de baiat care ar face asa ceva. Kiba, da, insa in privinta lui Sasuke nu am dubii.

Ma indrept spre tejghea si o intreb pe una dintre vanzatoarele pe care le cunosc:

- Buna, Akemi. Stii daca a trecut Sasuke Uchiha pe aici?

- Salut, salut, imi raspunde Akemi cu obisnuinta ei de a repeta unele cuvintele. Uchiha? zice mirata. Nu l-am vazut recent, dar, sincer, nici nu cred c-a intrat vreodata la noi in cofetarie. Ca veni vorba, nici tu, Hinata, n-ai mai fost de foarte, foarte mult timp. Ce mai face Hanabi?

- E bine. Esti sigura ca Sasuke nu a fost aici?

- Hinata, ti-am zis ca nu! Dar de cand esti tu asa interesata de Sasuke? ma intreaba cu subinteles. Ai devenit si una dintre victimele lui Uchiha?

Imi dau ochii peste cap si ma pregatesc sa-i explic lui Akemi situatia, dar aud un clinchet de clopotel venind dinspre usa de la intrare.

- Unkai-san, ati adus foarte repede lazile cu fructe! ii spune Akemi celui care a intrat.

Ma uit spre asa-numitul "Unkai-san": un mosulet scund si bondoc, cu ochelari mici si rotunzi si parul alb, tuns scurt. In mod evident, nu el e cel pe care-l caut.

- Hehe, sufletul meu e inca tanar! Nu te lasa influentata de aspect, draga mea Akemi! Inauntru se ascunde un barbat puternic si curajos, aflat in floarea varstei!

Batranelul isi incordeaza muschii antebratului si ii face din ochi vanzatoarei.

- Da, da, sunt foarte, foarte sigura de asta. Daca tot va simtiti azi asa puternic, va rog sa duceti lazile in spate si veniti dupa aceea pentru plata.

Unkai-san intra in incaperea destinata aprovizionarii cofetariei, iar eu imi continui discutia cu Akemi.

- Banuiesc ca nu mai sunt si alte cofetarii in Konoha, nu-i asa? o intreb descurajata.

- Imi pare rau, nu cred. Dar mai asteapta, poate Sasuke apare curand.

- Intr-adevar, e singura cofetarie… daca nu o mentionezi pe cea de langa resedinta Uchiha.

Eu si Akemi ne uitam surprinse spre directia celui care a vorbit. E batranul Unkai.

- Resedinta Uchiha? exclam cu o doza de spreranta in glas.

- Exact. Pe vremuri, era o cofetarie foarte frumoasa acolo. Gaseai torturi, tarte cu fructe si vata pe bat cu un gust deosebit. Dar o data cu incendiul a fost distrusa si casa, si cofetaria. Am lucrat acolo mult timp. Tin minte ca intr-o zi…

- Multumesc foarte mult! Ne mai vedem, Akemi! ii spun vanzatoarei in timp ce ma indrept grabita spre iesire.

Unkai se uita urat in directia mea.

- Tinerii din ziua de azi, nu mai au deloc rabdare! Si aveam atatea sa-i povestesc fetitei!

Intru rapid in padurea Konohei. Privind intinderea nesfarsita de copaci, rad in sila de ghinionul meu. Fac ce fac si tot in coltul asta de iad blestemat ajung! Dar nu e momentul potrivit sa ma gandesc la cele petrecute, pentru ca Sasuke sigur ma asteapta acolo de ceva vreme.

Din cate am auzit, resedinta Uchiha a fost distrusa de un incendiu misterios, in urma caruia toti membrii clanului au murit. Printr-un miracol, Sasuke, cel mai mic din familie, a scapat cu viata, devenind singurul mostenitor Uchiha. Nici acum nu se stie ce sau cine a cauzat focul. In orice caz, pare un loc potrivit pentru a discuta cu Sasuke fara a fi intrerupti.

Inca de la mare departare, pot observa gardul inalt de lemn masiv care imprejmuieste mini-cartierul Uchiha. Pe masura ce ma apropii, peisajul devine din ce in ce mai infricosator, iar corpul meu traieste senzatii ciudate: tremur, transpir si inima imi bate neobisnuit de neregulat.

In cele din urma, ajung in fata resedintei si raman in stare de soc.

Gardul nu e atat de inalt pe cat il credeam, doar portile principale de metal au ramas intacte. Cladirile, probabil zugravite in culori pastelate, au pete rosiatice imense. Ferestrele sunt acoperite cu un material negru si vechi, care nu mai lasa nicio raza de lumina sa patrunda inauntru. Usile sunt rupte in bucati mari si aruncate pe langa case. Observ cofetaria despre care mi-a povestit Unkai… sau ce a mai ramas din ea: cateva scanduri si pancarde colorate arse pe jumatate. In jur nu mai exista nici urma de iarba sau de copaci si niciun animal nu indrazneste sa calce pe acest pamant.

Ce ma ingrijoreaza cel mai tare este ca nu-l vad pe Sasuke. Sunt mult prea speriata si confuza ca sa-mi activez Byakugan-ul. Imi simt palmele transpirate si intreagul peisaj parca se invarte in jurul meu. Incerc sa-mi mentin echilibrul, dar nu reusesc si cad la pamant. Scot un tipat infiorator, de disperare, in speranta ca ma va auzi cineva.

Si se pare ca a avut efect. Identific in intunericul padurii doi ochi rosii si o voce masculina, foarte cunoscuta imi spune:

- Credeam ca nu mai vii.