Capitolul 9

Cea mai urâtă zi de naștere

Madam Catsnarl o dusese pe Rosabella în biroul directorului și îi spuse să aștepte până vine acesta să îi hotărască pedeapsa. Fata era dărâmată psihic. Cum avea să mai dea ochii cu colegii ei Viperini? Acum mai mult ca sigur o urau pentru umilința suferită din cauza ei. De ce îi plăcea Vâjthațul? De ce prinsese mătura atunci, la primul antrenament? De ce folosise magia să prindă hoțoaica? Și nu în ultimul rând, de fapt poate chiar în primul, de ce exista James Potter? Avea să i-o plătească cu vârf și îndesat atunci când...dar de ce se amăgea singură? Nu ar fi fost niciodată în stare să găsească un fel de a-l umili pe acel Cercetaș nesuferit și plin de el. Pur și simplu creierul ei nu era format pentru așa ceva. Așa că probabil el avea să continue să-și bată joc de ea fără să fie pedepsit.

Iar toate acestea făceau ziua și mai proastă, și asta pentru că exact atunci era ziua de naștere a fetei. Ce mai cadou primise...

Aruncând o privire în biroul întins al directorului Magophilus, zări într-un colț Jobenul magic. Încă mai avea crăpătura din ziua sortării pe care i-o ca să-l convingă să o trimită în casa unde dorea ea. Surâse ironic.

- De ce am vrut eu oare la Viperini? De ce? Hmm...Poate dacă vorbesc cu șefa casei Astropufilor, pot să mă transfer acolo. Mai bine să fiu o papă-lapte decât să știu că mă vânează un Viperin la fiecare colț al Hogwarts-ului.

- Poți să vorbești cu doamna Follsin, dar nu cred că o să aibă vreun folos, copilă, spuse încet Sapientio Magophilus, care tocmai intrase în biroul său.

Rosabella tăcu. Nu era precaut să-și spună gândurile cu voce tare, chiar dacă erau inofensive. Știa asta din experiență.

- Nu sunt permise mutările la o altă casă, Rosabella, din păcate. Au fost atâtea cazuri în care chiar și eu am considerat că am sortat elevii prea devreme. Dar nu ai ce să-i faci, așa sunt regulile școlii.

„Pe care chiar dumneata ai autoritatea să le schimbi", comentă în gândurile ei fata.

- Nu mai fi așa tăcută, fetițo. Timpul o să treacă, iar colegii tăi o să uite.

„Mda, eu nu aș fi așa sigură..."

- În plus, eu nu cred că ești de Astropufi. Tu nu ești o fricoasă. Ai câteva din calitățile demne de un Viperin...Ah, bine ați venit, doamnă profesoară Velfinna. Nu vă așteptam.

Rosabella se întoarse brusc. Nu îi plăcea profesoara de Farmece. Era șefa casei Cercetașilor și era extrem de severă. Ce căuta ea aici?

- Domnule director, cred că aș avea câteva întrebări să-i pun domnișoarei aici de față.

Fata se sperie. Nu îi plăcea tonul Velfinnei. Ce era asta? Un interogatoriu?

Profesoara luă un loc lângă ea, în partea opusă directorului, își încrucișă brațele și o privi fix în ochi. Rosabella nu îi evită privirea, știa intuitiv că nu e bine.

- Domnișoară Mortrand...de când știi să folosești magia fără cuvinte?

Fata ezită. Era o întrebare nepotrivită.

- De acum trei ani.

- Ai învățat singură?

- Da.

Simți cum Velfinna tresări ușor când auzi răspunsul...dar putea fi doar o părere.

- Cine te-a învățat să joci Vâjthaț?

- Tatăl meu. Avem un teren în curte. Casa noastră este ferită de ochii Încuiaților.

Era a doua oară când răspundea la întrebarea asta. Devenea agasant.

- Citești cumva cărți interzise de Ministerul Magiei?

Rosabella strânse mânerele scaunului în care stătea cu putere. Dacă Velfinna afla asta, era moartă. Așa că deși nu îi stătea în fire, minți:

- Nu.

Dar profesoara nu păru convinsă. Se ridică în picioare, ridică bagheta și zise:

- Legilimens!

După câteva secunde de liniște, profesoara își șterse ochelarii dreptunghiulari și spuse:

- Bine, am văzut tot ce era de văzut. Puteți continua, domnule director.

După ce Velfinna închise ușa, fu rândul lui Magophilus să vorbească:

- Liniștește-te, Rosabella. Nu o să pățești nimic. Verna e cam intimidantă, dar atâta tot.

Zâmbi ușor, pentru a o calma.

- Rosabella...știi să faci transfigurări fără baghetă?

- Pot să încerc.

- Uite, să zicem...cutia asta.

Directorul scoase dintr-un sertar o cutie mică paralelipipedică de culoare roz (cam ciudată, în opinia ei) în care se găseau câteva poze vechi și îi zise să îi facă o modificare. Fata întinse mâna deasupra recipientului și îl făcu albastru. Prea o irita culoarea cealaltă.

- Și eu mă gândeam că ar fi trebuit să aleg una de altă culoare. Rozul nu prea mi se potrivește, mai ales la vârsta mea, comentă bătrânul Magophilus. Eh, prea târziu acum.

- Nu vă supărați totuși, domnule director, îl întrerupse fata. Nu mă pedepsiți, nu mă certați? Am folosit magia pe terenul de Vâjthaț și acum sunt în detenție.

- Fii serioasă. Aptitudini magice ca ale tale sunt o raritate. Nu ar trebui să fii pedepsită, ci felicitată, dar eu nu mă pot opune regulilor școlii. Știu că nu ai vrut să trișezi, Rosabella. Iar în ceea ce privește detenția, păi să mă gândesc...O să vii aici în fiecare zi după ore și timp de o oră o să mă ajuți să am grijă de Felfinn – uite-l acolo.

Într-adevăr, într-un colț al camerei se afla o cușcă destul de încăpătoare care conținea un hipogrif.

- Nu e încă ajuns la maturitate, de aceea are nevoie de foarte multă atenție. Știi, eu am fost profesor de Grija față de Creaturile Magice și uneori...mi se face dor de meseria mea. De asta mi-am luat și eu un animal de companie.

Animal de companie...Înțeleg o bufniță, un șoarece, o broască...dar un Hipogrif? Bine că nu și-a luat un dragon!"

- Bun, acum hai să începem. Știi cum să te apropii de un Hipogrif?

Velfinna coborâse în cancelarie, unde se aflau ceilalți profesori așteptând. Imediat ce deschise ușa, toate privirile fură ațintite spre ea.

- Deci, Verna, ce ai făcut? întrebă Cudley, profesor de Aritmanție.

- Am interogat-o pe fată. Sincer, nu cred că are vreun amestec, dar...

- Ai întrebat-o de cărțile interzise? întrebă Azanak.

- Da, Hervin. A negat, dar nu am crezut-o și am ... folosit Legilimanția.

- Și ce ai aflat?

- Ceva care mă îngrijorează foarte tare...Foarte.

- Adică?

- ... Nimic. Nu am putut să-i citesc mintea.

Imediat ce ieși din biroul directorului, fata se gândi încotro să se îndrepte. Probabil unde ar fi mers ar fi fost lume; iar unde ar fi fost lume, ar fi vorbit pe seama ei și a felului în care adusese dezastrul pentru Viperini. În curtea școlii era exclus. Pe holuri era și mai rău. La Hogsmeade nu avea voie pentru că nu era încă anul 3, iar acasă nici atât pentru că nu era încă vacanță. La bibliotecă nu avea ce să facă – toate cărțile interesante erau în secțiunea interzisă. Prin urmare, se hotărî să ia cea mai proastă cale – să se ducă în camera comună a Viperinilor. Oricum la un moment dat ar fi trebuit să ajungă acolo, doar nu avea să doarmă în lac. Și în plus de asta, trebuia să vorbească cu Decimus Sortoff.

Ajunsă în fața peretelui de piatră, rosti parola Sânge de viperă și intră în camera verzuie. Foarte puțini Viperini se aflau acolo, dar, suspect, nimeni nu îi zise nimic. Dar Rosabella nu avea timp de ezitări. Decimus se afla la o masă, chinuindu-se cu o temă. După aspectul eseului, bănui că era la Poțiuni.

- Sortoff. M-am gând...

- A, Mortrand. Deci ce zici de SLAM? întrebă el fără să-și ridice ochii din temă.

Cam nepoliticoasă întreruperea, dar măcar o scutea de câteva vorbe în plus.

- Vreau să intru, spuse fata. Nu fusese niciodată mai convinsă să-i distrugă pe Cercetași.

- Nici nu mă așteptam la altceva, mai ales după incidentul de acum o oră și ceva...

- Apropo...Mă așteptam ca din clipă în clipă să fiu atacată sau amenințată pentru asta. De ce toți sunt așa liniștiți?

Sortoff scoase ochii din pergamentul mâzgălit.

- Thornfield. El a intervenit în favoarea ta. Nimeni nu îl contrazice pe aici, nici cei mai mari.

Thornfield intervenise pentru ea? Un Perfect sărise să o apere? Cineva sărise să o apere? La asta nici că se aștepta. Oare ce s-o fi întâmplat?

- Apropo. Prima ședință a SLAM este într-o săptămână, la 10 noaptea, în Camera Necesității de la etajul șapte. Bănuiesc că știi cum să o găsești, nu?

- Da. O să fiu acolo, spuse ea, îndreptându-se spre dormitoare. Măcar acolo avea cărți bune de citit.

Odată ajunsă acolo, se trânti pe pat, închizând ochii. Își dorea să fi existat o poțiune de uitare – sau măcar ea să o fi știut. La orice ar fi încercat să se gândească, îi venea automat în minte amintirea umilinței de la meciul de Vâjthaț.

Gândurile nefericite îi fură însă brus întrerupte de un fâlfâit de aripi de la geam. Fata sări imediat din pat și îl deschise, lăsându-și bufnița cafenie să intre. O mângâi ușor și îi luă un plic din gheruțe. Nici nu se mai obosi să citească expeditorul. O singură persoană putea să îi scrie. Și avea dreptate.

Dragă Rosie,

Am aflat despre evenimentele de la meciul de Vâjthaț. Știi doar cât de repede se află chestii de-astea la Minister...Nici nu pot să-ți spun cât de rău îmi pare. Știu cum e să fii acuzat pe nedrept. Oricum, scumpo, nu te supăra – capul sus! Tu ești mai bună decât cei care ți-au făcut rău în viață.

Doar nu credeai că am uitat că azi e ziua ta, nu? Ca să-ți mai îndulcesc amărăciunea, ți-am trimis acest pandativ albastru. Nu e mult, dar atât pot și eu să-ți ofer. Știu că asta e culoarea ta preferată – sper să-ți placă!

Cu drag, Tata"

Thassion Mortrand era singurul om la care ținea Rosabella și singurul care ținea la ea. În clipe ca astea, ar fi avut mare nevoie de el. Dar ea se afla la sute de kilometri depărtare, într-un dormitor pustiu al Viperinilor, iar el se afla la Londra, într-un biroul prăfuit de la Ministerul Magiei.

Își puse frumosul pandantiv la gât și răsuflă adânc. Măcar atât avea și ea bucurie.

Întinse în continuare mâna în mormanul de cărți de la marginea patului și scoase una la întâmplare. Pe copertă scria: „Obiecte magice de ieri și azi". Grozav, își spusea ea ironic. Poate avea să găsească vreun obiect cu ajutorul căruia să dispară de pe fața pământului...

Neavând chef să citească despre ceva anume, deschise cartea la o pagină arbitrară. Era începutul capitolului intitulat „Oglinda lui Erised". Parcă i-ar fi citit gândurile. Pe de-o parte, părea neinteresant. Știa deja ce era Oglinda lui Erised. Pe de o altă parte...Oare ce ar fi văzut dacă s-ar fi uitat în ea? Închise ochii și începu să-și imagineze...

Ea mergea cu pași siguri pe unul din holuri, cu un grup de câțiva Viperini în spatele ei. Căuta pe cineva? Da...Și îl și văzu pe James Potter și pe gașca lui lângă un copac. Se apropie de el – ceilalți fugiră, iar Viperinii îl încolțiră. Ea scoase bagheta și, văzându-i privirea speriată care implora milă, spuse pe un ton satisfăcut: Crucio! Încă o dată. Încă o dată. Da. Era așa de plăcut să îl vadă pe Potter suferind...

Își dădea seama că se hrănea cu iluzii, dar altceva nu mai avea. Nu se mai vedea decât pe sine și pe unicul ei scop în viață – să-l distrugă pe cel care îi distrusese visul. Toate celelalte – învățatul, mâncatul, orice altceva – deveniseră automatisme. Toată ființa ei lucra pentru răzbunare.

Rosabella însă habar nu avea că în același timp se mai gândea cineva la Oglinda lui Erised. Un Cercetaș care, dacă ar fi privit în acel obiect magic, s-ar fi văzut pe sine prieten cu ea. Un Cercetaș care o admira. Un Cercetaș care nu o ura, ci dimpotrivă, voia să se apropie de ea, dar nu știa cum.