1. Alegeri proaste
Sunt cea mai bună persoană când vine vorba de decizii proaste. Nu la a mă descurca cu ele, bineînțeles. Ci la a le face. Este specialitatea mea. Câteodată, mă întreb cum de mă ia gura așa, pe dinainte, fără a se mai obosi să se consulte și cu creierul în prealabil. Sau cum de creierul meu ia tot felule de decizii din proprie inițiativă și acționez din impuls, negândindu-mă la lucruri pe îndelete, și, după aceea, trebuie să trăiesc cu consecințele alegerilor mele. E ca și când există în creierul meu un buton oprit/pornit care funcționează aleator. Sau poate că, până la urmă, cineva îl controlează, dar cu siguranță nu eu.
Am avut parte de decizii proaste pe parcursul vieții mele, și majoritatea, chiar în ultimul an. L-am lăsat pe Mason să se urce în prostia aia de mașină beat - asta mă va urmări mereu pentru că s-a enervat pe mine pentru ceea ce am făcut în acea noapte și pur și simplu a vrut să plece, să nu mă mai vadă în fața ochilor; cumva, sunt responsabilă de moartea lui. M-am încurcat cu Jesse, dar slavă Domnului că în aceeași noapte a existat Mason care să mă oprească să fac lucruri prostești cu el, pentru că eram atât de beată.
Am renunțat la mai încerca să o fac pe mama mândră de mine, chiar și puțin de tot. Dar Doamne, câteodată jur că femeia asta are ceva cu mine. Și e mereu atât de greu de mulțumit! Așa că m-am rezumat la a face tot ceea ce mă taie capul și am lăsat-o pe ea să vorbească la pereți. Pur și simplu nu îmi mai pasă.
Și, cea mai recentă proste pe care am făcut-o, este decizia de a mă muta în Rusia. Da, ați auzit bine, Rose Hathaway-Mazur lovește din nou.
Lăsați-mă să o iau cu începutul. Am terminat liceul recent și nu am făcut nimic important cu viața mea, așa cum mama îmi tot amintește bucuroasă. Și are dreptate cumva. Cel puțin acum. Nu am excelat niciodată la nimic. Sunt perfect mediocră. Nu m-am implicat niciodată în activități exracuriculare, nu am avut niciodată o slujbă (de ce aș avea, când tatăl meu este un afacerist de succes?). Tot la ceea ce am fost vreodată bună a fost să intru în belele.
Mama a fost mereu prezentă să mă compare cu drăguța, preaiubita mea prietenă, Lissa (jur că fata asta este o mină de aur; este bună, sensibilă, superbă; o iubesc pe fata asta din tot sufletul!). Câteodată, cred că Janine m-ar da oricând la schimb pentru Lissa dacă ar s-ar ivi ocazia. Cu perfecțiunea ei, este imposibil pentru mine să nu mă compar și eu cu ea și să văd cât de plată sunt.
Nici măcar un iubit decent nu am avut, la dracu'! Nu ca Lissa, desigur, care îl are pe Christian, un tip pe care personal, l-am urât la început. Dar cu timpul, am învățat că nu e chiar așa de rău cum am crezut. El chiar o iubește și o face fericită. Și dacă Lissa era fericită, puteam să am cel puțin decența de a încerca să mă înțeleg cu iubitul ei. Și, trecând peste ura mea inițială, am început să ne înțelegem bine.
Dar revenind. Nici măcar un iubit decent. Doar câțiva tipi din categoria fuckboy. Și ce talent am la a îi alege. De obicei, ne distrăm pentru câteva săptămâni, dar niciodată nu am ajuns la lucruri mai, să le spunem indecente. Nu vreau să mă "dăruiesc" unui tip de genul. Vreau ca prima dată să fie ceva special. Vreau să fie cu cineva care contează pentru mine. Da, sunt tipa aia. Și, după acele săptămâni de distracție, pur și simplu ne despărțeam. Singurul care a ținut vreodată pe bune la mine a fost Mason. Dar acum e mort, și cât încă era viu, nu am putut să observ ce simțea pentru mine.
Deci, cum notele mele nu sunt stălicite, si nu au fost vreodată, mama m-a cicălit constant cu trimiterea de aplicații la diverse universități pe tot parcursul ulimului meu an de liceu, ca, după cum tot spune ea, "să am o șansă la o viață decentă". Și, cum căutam niște universități cât mai departe de casă, am dat peste programul perfect, în străinătate. Programul nu impunea multe ore la care să fii prezent. Era doar o chestie care la care trebuia să te duci o dată pe săptămână, pentru trei ore, să îți iei materialele necesare, să pui niște întrebări ca să pari interesat și, la finalul semestrului, trebuia să dai niște examene. Mi-a plăcut ideea imediat. Nu am fost niciodată o fană a mersului la ore. Sau a școlii în general. Pe lângă asta, specializarea oferită era ceva ce m-a interesat mereu – botanica. Programul durează doi ani. Desigur, cea mai bună chestie e că este a naibii de departe de casă – în Rusia.
Îți poți imagina că am aplicat imediat. Dar credeți-mă, nu am crezut că voi și fi primită acolo. Adică, ce șanse aveam eu, în competiție cu oameni din întreaga lume? Acesta este motivul pentru care nu am spus nimic nimănui despre asta.
Dar în dimineața asta, am primit un teanc de scrisori. Respingeri. Yay mie! Mama va fi așa mândră. Dar, spre surprinderea mea, nu toate au fost respingeri. Ultima mă înștiința că instituția lor ar fi extaziată să mă aibă ca student. La colegiul Sf. Vladimir, în Moscova, Rusia.
Okay, acum ce e de făcut? Nu îmi permit să nu mă duc. Mama ar înnebuni dacă ar afla că am fost respinsă de la toate celelalte universități. Ar fi dezamăgită. Aș putea oare îndura privirea aia plină de milă, dezamăgire și autoînvinovățire pe fața ei din nou? Răspuns rapid – nu. Doamne, e așa greu să fii o dezamăgire constantă pentru părinții tăi. Așa că, m-am decis să mă duc. De fapt, e mai mult o obligație, în lipsă de alte opțiuni, decât o alegere din proprie voință.
Și, până la urmă, doi ani nu sunt mult, nu? Cât de greu pot trece? Voi supraviețui eu cumva.