Capitolul 1

Se trezi când înregistră zgomotul înfundat al motoarelor. Era beznă, dar adolescentul încercă să distingă ceva ca să-și poată da seama unde e. Se sprijini în coate și în genunchi, de parcă era un bebeluș care abia învață să meargă. Sub el simți podeaua trepidând. Pipăi de-a lungul ei și degetele i se strecurară prin ochiurile plasei din care era făcută. Se panică imediat. Dacă nu va ține? Intuia că sub el nu-i decât un abis. Sări în picioare și încercă să găsească un colț. Dacă exista vreun stâlp care susținea toată structura, atunci acolo trebuia să fie. Se lovi de ceva rotund cu o margine ascuțită, iar șocul impactului îl făcu să cadă. Frica învinse și tânărul decise că e mai bine să rămână pe loc. Poate că ceea ce îl ducea în sus nu era decât o platformă suspendată.

În curând, misteriosul vehicul trecu prin dreptul unei lumini de urgență. Era într-un fel de lift ca cele de pe șantiere.

Oarecum liniștit în privința asta, începu să-și îndrepte gândurile spre interior. Avea impresia că se află acolo de o eternitate. În cele din urmă simți că liftul lui ciudat încetinește. Zgomotul scăzu în intensitate, dar fu înlocuit de sunetul grav și ritmic al unei alarme. Părea că cineva lovește un gong uriaș. Câteva secunde mai târziu se deschise un pătrat în tavan. Își lăsă instinctiv privirea în jos. După atâta întuneric asaltul luminii era nemilos.

Folosindu-și mâinile drept pavăză, cercetă de jur-împrejur, așteptând să se obișnuiască. La picioarele sale erau împrăștiate o varietate de lucruri. Obiectul de care se izbise mai devreme era de fapt un butoi de metal, solid, de culoare verde. Dinspre podea se auzi un foșnet. Călcase pe o foaie de hârtie împăturită în patru. O ridică și începu să citească.

Albert,

Am creat Labirintul pentru tine și pentru cei care ți se vor alătura în curând. A trebuit să-ți blocăm accesul la amintiri. Am încercat totul înainte de a lua această decizie. Lumea, așa cum o știi tu, nu mai există.

Acum, tot ceea ce trebuie să faci este să supraviețuiești. Vom trimite lucruri în fiecare săptămână. Dacă ai nevoie de ceva, lasă-ne un bilet. Însă ia aminte! Nu toate dorințele îți vor fi împlinite. Nu vom fi alături de tine pentru multă vreme, așa că va trebui să înveți să te descurci de unul singur.

Nu uita că în fiecare lună ți se va alătura câte un prieten.

Nu era semnată. Deci, mă numesc Albert. Numele i se părea străin și mintea lui îl respinse.

Trebuia să vadă unde se află. Se cățără pe butoiul cel verde cu destulă ușurință. Împinse una din cele două uși aflate în tavan. Liftul ăsta era cam ciudat. Avea senzația că iese dintr-o cutie. Se prinse cu mâinile de marginea exterioară apoi își împinse corpul în sus. Rămase așa, cu picioarele atârnând în interior și pieptul lipit de cimentul de deasupra, ca un alpinist aflat pe marginea prăpastiei. De acum tot ce trebuia să facă era să alunece încet în direcția opusă ieșirii. Se chinui preț de o jumătate de minut, cât pe ce să cadă înapoi. Căută instinctiv cu piciorul o latură adiacentă pe care o folosi ca punct de sprijin. Împingându-se către înainte reuși să-și mute centrul de greutate în exterior. În cele din urmă era afară.

Albert rămase șocat, incapabil să proceseze ceea ce vedea. Se afla într-o zonă înverzită, de forma unui pătrat uriaș, mărginit de ziduri înalte de piatră. În mijlocul fiecărui perete văzu câte o deschidere îngustă, ce se întindea până sus. Mintea îi juca feste încercând să aproximeze dimensiunile, de parcă imeginile transmise către creier erau cumva distorsionate de o cauză misterioasă. În față, într-unul din colțurile pătratului, zări un pâlc de copaci. În celălalt, o clădire din lemn cu două etaje construită după modelul unei cabane.

Tânărul se îndreptă într-acolo. Trecu dintr-o cameră în alta, sperând că va găsi pe cineva. În bucătărie descoperi că există un frigider și cele necesare ca să-și prepare mâncarea. Dulapurile erau însă goale.

- Minunat! Tot locul ăsta pentru mine și nimic altceva, spuse cu voce tare.

Își aminti de proviziile din liftul-cutie. Se întoarse și începu să examineze totul cu atenție. Găsi un rucsac în care puse în grabă câte ceva. Se va ocupa de restul mai târziu, era prea confuz în momentul de față. Reuși să iasă și de astă dată folosind butoiul drept scară. A doua oară era mai ușor.

Amurgul veni brusc, ceea ce îl nedumeri un pic. Albert își făcea de lucru cu bretelele rucsacului când pământul începu să trepideze. Zgomotul grav, neașteptat îl făcu să se uite speriat în toate părțile. Cutremur! se gândi. Țâșni înainte spre cabană, trăgând după el rucsacul greu, fără să-și dea seama ce face. Nu apucă să ajungă prea departe. Își simțea trupul obosit și greu. Rămase pe loc încercând să-și găsească echilibrul, respirând întretăiat. Abia atunci realiză că totul încetase. Privi de jur-împrejur. Deschiderile din mijlocul fiecărui zid erau acum sigilate. Uimit și înfricoșat se prăbuși de-a dreptul pe iarbă.

Albert rămase întins până se înnoptă, cu mintea plină de întrebări. Nu-și mai dorea nimic altceva. Emoțiile trăite îi alungară pofta de mâncare. Înregistră un fâșâit aproape imperceptibil în partea dreaptă, iar asta îl făcu să intre în alertă. Privi într-acolo. O lumină roșie se mișca prin iarbă. Tânărul încremeni, așteptând încordat. Apoi începu să-și miște doar mâna încet în acea direcție. Când fu suficient de aproape, apucă brusc în pumn creatura care îi dădea târcoale. Regretă însă imediat gestul. Un val de electricitate i se răspândi de-a lungul brațului. Dădu drumul la ceea ce prinsese și se ridică în genunchi. Era atât de slăbit încât abia reuși să ajungă la ușă. Înainte de a intra, un vaiet înspăimântător se auzi din spatele pereților de piatră.

Uruitul și tremurul tuturor lucrurilor îl treziră dimineața devreme. Pentru un minut îi fu greu să-și dea seama unde se află. Rămase confuz pe marginea patului. Îl dureau toate cele. Se hotărî să nu mai atingă nimic din ce nu putea vedea.

Se ridică și porni agale spre baie. Se spălă cu apă rece și asta îl trezi de-a binelea. Acum chiar trebuia să verifice lucrurile primite. Avea nevoie de săpun și spera din tot sufletul că cei care îl trimiseseră acolo nu uitaseră de ceva atât de banal ca ... hârtia igienică. Coborî în bucătărie. Defăcu o pungă de alune, apoi se apucă să-și noteze tot ce adusese cu el. Dintre toate, se bucură de coarda lungă de alpinism. O putea folosi ca să aducă restul de provizii la suprafață.

Când ieși observă că deschiderile din pereți erau din nou vizibile. Albert se panică. Dacă ceea ce auzise aseară își găsea drum până la el? Intră în Cutie și se apucă să sorteze lucrurile. Găsi un cuțit zdravăn pe care plănuia să-l țină mereu la îndemână. Îl puse în teaca lui de piele și îl prinse de cureaua pantalonilor, într-o parte. Nu se va preda fără luptă!

Se gândi să arunce lucrurile mai mari și care nu se puteau strica direct în exterior. Le va culege după aceea. Pe cele fragile și mici le va pune în rucsac, apoi îl va trage în sus folosindu-se de coardă. Era obositor să tot intre și să iasă de acolo, dar nu avea de ales.

- Sunteți siguri că a fost cea mai bună idee să-l trimitem singur în Labirint?

- A avut cel mai bun scor la testele de supraviețuire. Mai lasă-l o zi sau două. Încă metabolizează substanțele pe care i le-am dat ca să-i ușurăm adaptarea la noua situație.

- Nu are suficientă mâncare.

- Asta ar trebui să-l direcționeze către găsirea unor surse alternative de hrană. Am anticipat o probabilitate de peste 90%.

- Trebuie să-i acordăm puștiului puțin respect. A reușit să prindă unul din Dispozitivele de Supraveghere Terestră. Și asta la nici două ore de când a intrat în mediul controlat de testare.

- Așa cum spuneam, are un talent înnăscut pentru supraviețuire.

Extras din ședința de analiză a Subiectului A43, Dosarele Secrete WICKED

Albert își petrecu aproape toată ziua aducând proviziile la suprafață. Se opri doar cât să ia prânzul și să se odihnească un pic. Munca fizică îl obosise peste măsură. Avea senzația că propriul său corp se opune mișcării. Se simțea aiurit, incapabil să se concentreze. Cu toate astea, nu se dădu bătut. Reușise în cele din urmă să-și facă o scară, iar asta grăbise întregul proces. Nu mai trebuia să se cațere precum o maimuță.

Butoiul îi dăduse puțin de furcă. La început se opinti să îl scoată așa cum era. După aproape o oră de muncă zadarnică, se lăsă păgubaș. Nu avea nici o șansă de unul singur. Se așeză ostenit pe marginea lui și lăsă mintea să-i rătăcească în voie. Abia atunci înțelese.

- Idiot mai sunt!

Își însoți vorba cu o palmă zdravănă peste frunte, apoi se apucă să tragă de capacul butoiului. Descoperi în interior numeroase pungi cu semințe, pe care le îndesă în rucsac. După vreo trei drumuri mai avea de scos numai recipientul în care veniseră.

Din păcate, scara construită în grabă cedă și se văzu nevoit să revină la vechea metodă de a ieși. Bine că avea pe ce să se urce. De data asta avusese noroc! Se hotărî să fie mai atent de acum înainte. Odată ajuns afară trase butoiul bine legat cu coarda de alpinism, apoi închise ușile. Liftul începu să coboare. Trapa care acoperea puțul întunecat glisă ușor la locul ei.

Albert își îngădui doar câteva minute de repaos. Descoperise o încăpere din beton, fără ferestre, aflată la mică distanță de zona liftului. Era numai bună drept cameră de provizii. În interior erau două mese lungi care se întindeau de la un perete la altul. Se gândi să le folosească drept spațiu de depozitare pentru lucrurile care nu aveau ce căuta pe jos. Nu uită să-și noteze totul pe lista începută de dimineață. Când termină îi deveni clar că nu va avea suficientă hrană până la sfârșitul săptămânii. Ar mai fi obținut poate încă o zi dacă o raționaliza. Îi mai rămâneau trei.

Nu mori dacă nu mănânci o zi sau două, gândi el. Totuși, dacă va dura mai mult de o săptămână?

Scoase biletul și îl citi din nou. Apoi își aminti că mai are nevoie de câte ceva. Își dorea o modalitate de a măsura timpul. Scrise fiecare cuvânt gândindu-se la cât de util îi va fi cu adevărat lucrul respectiv. Nu vroia să riște să piardă ajutorul celor care controlau liftul. După ce încheie lista își dădu seama de greșeală: nu mai avea cum să o trimită acum.

Soarele era aproape de apus când părăsi mica încăpere. Nu era rău să vadă dacă Labirintul urma să se închidă la fel ca înainte. Se așeză pe iarbă hotărât să privească. Între timp se gândi la un plan de explorare. Trebuia să intre în pădure, poate exista ceva dincolo de ea. De unde se afla acum putea vedea peretele înalt care o străjuia. Dacă se putea ieși pe acolo? Apoi va verifica una din deschideri. Se apropiase de dimineață, dar nu prea mult. Amintirea sunetului scos de cine știe ce creatură ascunsă acolo era prea proaspătă ca să-și asume riscuri.

Se gândi că o lună e atât de mult și realiză că, deși nu putea împărți ziua în ore, putea măcar să numere zilele. Își scoase carnetul și întocmi un calendar pe ultima pagină. Nu mai știa exact care luni au 30 sau 31 de zile, așa că desenă 12 pătrate în care scrise numerele de la 1 la 30. Sub ele înșiră restul de cinci zile din an. Pentru el era 2 ianuarie. Nu prea conta dacă era sau nu în concordanță cu timpul real. Acum asta era realitatea lui.

Deschiderile din pereți își începură mișcarea simultană. Nu dură mult, dar de data asta Albert nu se mai sperie. Privi totul uimit, înregistrând fiecare detaliu. Rămase în iarbă, ascultând. Vaietul îndepărtat îi confirmă bănuielile: era în siguranță aici.

Își reduse cina la jumătate. Muncise aproape toată ziua și era cam somnoros. Efortul îl împiedicase să-și facă alte gânduri. În mod instinctiv își ținuse mintea și trupul ocupate, iar asta alungase teama. Descoperi că începe să-i placă unde se afla. Trebuia să-și noteze asta. O să-i fie de folos când următoarea persoană va ajunge la el.

Reușise să doarmă întreaga noapte, iar asta se vedea în vioiciunea cu care se pregătea să exploreze restul domeniului său. Albert ronțăi ceva doar cât să-i alunge senzația de gol din stomac. Marcă o altă zi în calendarul improvizat, apoi verifică ce va lua cu el. Nu-i trebuiau prea multe: cuțitul de care acum nu se mai despărțea, o lanternă (poate că era întuneric în pădure), carnetul și pixul ca să-și noteze traseul prin Labirint. Nu avea să rămână prea mult în nici unul din locuri. Doar va arunca o privire ca să-și facă o idee completă despre noua lui lume.

Ocoli cabana și merse de-a lungul zidului. Ajunse la o zonă atât de netedă încât părea o imensă pânză de culoare gri care strălucea în soare. Atunci îi veni ideea. Scoase cuțitul și începu să-și scrijelească numele încet, cu răbdare. Pe la jumătate își aduse aminte că detesta numele ăla, dar era cam tărziu să-l mai schimbe. Era păcat să strice netezimea zidului cu mâzgăleli. Ia să vedem... ALB... Stătu puțin pe gânduri, apoi adăugă un Y lângă restul de litere. Se dădu înapoi să-și admire opera.

- Alby nu sună prea rău, nu-i așa?

Se întoarse ca să-și continuie drumul când observă ceva strălucitor în iarbă, la câțiva metri depărtare. Încă ținea cuțitul și nu avea de gând să vadă ce e fără să fie pregătit. Îi ajunsese aventura din prima seară. Porni ușor ca o felină în direcția unde văzuse obiectul. Acesta se declanșă cu un fâsâit. Alby făcu vreo doi pași în spate și căzu fără ceremonie de-a dreptul în fund. Scăpă un strigăt când stropii îi atinseră pielea. După un minut înțelese și izbucni în râs. Urlase ca prostul din cauza unui aspersor.

Prezența aspersorului i se părea ciudată. Nu că a fi în mijlocul unui Labirint era ceva normal. Totuși, din ce motiv fusese pus acolo? Se ridică și porni să examineze locul, având grijă să nu se apropie prea mult. Zări pe pământ câteva conducte nu prea groase, punctate din loc în loc de capetele argintii ale aspersoarelor. Părea a fi un sistem de irigații în miniatură. Merse de-a lungul conductelor și estimă că erau dispuse sub forma unui dreptunghi cu latura cea mare de aproximativ 150 de metri. Acum avea unde să planteze semințele.

Se întreptă spre deschiderea nordică, cea mai apropiată de locul unde se afla. Știa punctele cardinale după poziția soarelui. Era înnebunitor să recunoști lucruri, dar să nu poți spune cu exactitate de unde le știi. Îl făcea să nu aibă încredere în el însuși. Deschiderea se dovedi cu mult mai mare decât estimase el. Păși în interior uitându-se în toate direcțiile. Merse drept înainte prin culoarul principal până ajunse la o intersecție în forma literei „T". O luă la dreapta, apoi încă o dată în aceeași direcție. Era atât de multă liniște încât își auzea fiecare pas. Niște plante uscate pârâiră sub talpa lui, făcându-l să analizeze pereții acoperiți de iederă. Se miră de rezistența plantelor. Cum puteau supraviețui neavând altceva la dispoziție decât piatra? Porni înainte și mai făcu o întoarcere la dreapta. Păstrând mereu aceeași direcție nu avea cum să se rătăcească. Mai mult simți decât auzi mișcarea. Își îndreptă privirea către sursa zgomotului. Un pic mai sus decât înălțimea lui, pe peretele din stânga, zări o creatură lungă de culoare argintie. Semăna cu o centipedă și era construită din secțiuni metalice articulate astfel încât să permită cu ușurință deplasarea. Creatura se opri și își îndreptă partea din față către el. Recunoscu lumina roșie. Acum că văzuse ce e își jură că va porni în direcția opusă dacă va mai vedea vreodată așa ceva! Parcă simțindu-i dezgustul centipeda porni în sus cu o viteză considerabilă. Cred că-i suficientă explorare pentru azi, își spuse Alby și porni în fugă spre ieșire.

Se odihni un pic, apoi încercă să-și pună ordine în gânduri.

- Ok. Deci: cabana, camera cu provizii, grădina, asta – făcu un gest spre Labirint. Ce mi-a mai rămas? Sigur... pădurea...

Porni agale către ultima zonă neexplorată. Nu prea își dorea să intre printre copaci. Un sentiment de teamă puse stăpânire pe el.

- Ce naiba? Orice s-ar fi întâmplat înainte n-o să-ți amintești!

Spunându-și asta cu voce tare îl făcu să capete curaj. Când Alby realizase prima oară că vorbește de unul singur, începuse să-și pună la îndoială sănătatea mintală. Apoi înțelese că așa se putea concentra mai bine. Și nu se mai simțea atât de singur. În afară de asta, avea nevoie să se asigure că vocea îi va funcționa când următoarea persoană va ajunge la suprafață. Iar țipatul la aspersoare nu constituia un exercițiu prea eficient. Râse când își aminti întâmplarea. Acum pădurea nu mai părea chiar atât de înfricoșătoare.

- Pare că își amintește lucruri.

- Oarecum. Cu toate astea Inhibitorul funcționează deși am așteptat atât de mult până la implantare. În cazul Subiectului A43 e vorba de reflexe dobândite atât în timpul antrenamentelor cât și din perioada când și-a însoțit familia prin sălbăticie. Acționează instinctiv. Este, dacă vreți, ca atunci când citești ceva fără să dai prea multă atenție. Apoi îți amintești cu exactitate cuvintele și nu poți spune de unde le știi. Asta simte el.

- E un efect secundar neașteptat, dar funcționează în favoarea noastră. Uite câte a realizat într-o lună. Comparativ cu primul Subiect...

- Îmi pot doar imagina prin ce a trecut: prins într-un labirint plin de creaturi venite din cel mai negru coșmar, singur. E mai mult decât suficient ca să o iei razna. I se poate întâmpla și lui.

- Cum se descurcă până acum?

- Există un anumit grad de traumatizare însă a trecut peste șocul inițial. Acum s-a adaptat la noua situație.

- Te referi la numele pe care și l-a ales?

- Da. Cred că e un răspuns la stimulii extremi pe care i-am folosit în timpul procesului de atribuire a noii identități. Pare că se redefinește pe el însuși în concordanță cu noua lume. Nu poate ieși din Labirint așa că se revoltă refuzând numele pe care i l-am dat. E un mecanism de protecție.

- „Pare că se redefinește"? Atunci când am pus la punct experimentul spuneai că poți prevedea cu exactitate tiparele comportamentale. Ne-ai dat asigurări că îl vom putea direcționa către un anumit rezultat folosindu-ne de Variabile. Acum nu mai ești atât de sigură.

- În condiții normale pot prevedea cum va reacționa Subiectul la un stimul sau altul. Dar astea nu sunt condiții normale. El nu-i robot. Variabilele trebuie să fie dinamice, adaptate la răspunsurile lui.

- Inhibitorul are tocmai rolul de a reduce numărul lor. Fără traumele din trecut sau orice altceva ar trebui să fie mai ușor de manipulat.

- Amintirile sunt stocate diferit, în funcție de conținutul lor. În afară de asta, ele sunt asociate cu sentimente. Chiar dacă am făcut amintirea să dispară, undeva prin spațiul de stocare imens din creier există date reziduale. De obicei se traduc prin frânturi de imagini atunci când Subiectul se află în starea dintre vis și realitate. Nu e mult, dar îi poate influența răspunsul.

- Ar trebui să mărim intensitatea Inhibitorului?

- Încă nu mă pot pronunța. Până acum Albert nu a dat semne că și-ar aminti ceva. Face drumuri dese în pădure, dar cred că asta are legătură cu sentimentele și datele reziduale de care vorbeam. Dezechilibrul neurotransmițătorilor indică o stare de stres ori de câte ori ajunge acolo. Asta se traduce printr-o infuzie de adrenalină. Pentru el e ca un drog.

- Tot mai susții că nu o ia razna?

- Sigur. Oameni cât se poate de sănătoși fac asta. Există o întreagă industrie a sporturilor extreme dedicată lor.

- În regulă. Voi ține cont de toate sugestiile tale.

Extras din înregistrările WICKED – Analize, Testele Labirintului