Capitolul 2
Alby marcă o altă zi a lunii și se bucură că mai avea de așteptat numai două. În curând nu va mai fi singur în Labirint. Până acum, tot ceea ce era scris în bilet se dovedi adevărat. Primise ce avea nevoie în fiecare săptămână, chiar și un ceas. Așa aflase că Ușile se deschid și se închid mereu la aceeași oră. Își începu ziua verificând mica plantație, deși era încă prea devreme ca să-și dea seama de ceva.
Se cam săturase de propria voce. Spațiul imens și gol nu făcea decât să-i accentueze fiecare gând întunecat. Își făcuse datoria în fiecare zi având grijă să pregătească totul pentru venirea celorlalți. Era un pic îngrijorat în legătură cu ceea ce plantase. Nu era prea sigur că făcuse ceea ce trebuie și se gândi să adauge pe listă semințele pe care deja le considera pierdute. Le scrisese Îngrijitorilor – așa îi numea pe cei care îi trimiteau cele necesare. Nu primise încă nici un răspuns. Dar nici scrisorile nu le găsi, cineva totuși le lua înainte de a trimite ascensorul încărcat.
Intră în camera unde își depozitase lucrurile. Își scose carnetul și se apucă să scrie, așezat în capătul unei mese. Ar fi putut să o facă în bucătărie, dar se obișnuise așa. În felul ăsta își punea ordine în gânduri sau nota câte ceva de care știa că va avea nevoie mai târziu. Era atât de absorbit încât aproape căzu de pe scaun când răsună gongul care anunța venirea liftului. Ieși în fugă exact în momentul în care trapa își opri alunecarea. Se apropie și privi în jos. Un adolescent cu trăsături asiatice se uita speriat în toate părțile. Alby trase de ușă apoi coborî până la el.
- Unde sunt? Cine naiba ești?
- Stai liniștit, ești în siguranță aici.
Alby ridică mâinile într-un gest defensiv pentru a-i da de înțeles că nu are de gând să-i facă vreun rău.
- Mă cheamă Alby. Sunt aici de o lună și n-ai idee cât mă bucur că...
- Unde e „aici"?
- Uite... Mai bine ieșim. O să-ți explic totul afară.
- Nu-mi amintesc nimic. De ce nu-mi amintesc?
În loc să-i răspundă, Alby se urcă pe scară. Știa exact cum se simte tânărul. Trebuia să îl determine să se miște, să gândească, altfel exista pericolul să o ia razna. Teama te poate face să iei decizii pripite.
- Haide, o să te simți mai bine afară.
Adolescentul îl urmă cu ușurință. Era într-o formă fizică de invidiat, părea a fi sportiv. Se ridică și privi în jur, de-a dreptul înspăimântat.
- Ce naiba e locul ăsta?!
- Bine ai venit în Labirint, prietene!
N-avea nici un sens, iar lipsa amintirilor aproape că îl făcea să urle.
- Nu-mi amintesc nici măcar numele...
Alby merse ca să se uite în interiorul Cutiei. Poate că exista și de data asta vreo scrisoare.
- Verifică-ți buzunarele.
- De ce?
- Crede-mă, doar fă-o.
Tânărul îl ascultă și, spre uimirea lui, scoase din buzunarul jachetei o fiolă ciudată din metal și sticlă. Era lungă de 15 centimetri și conținea un lichid de culoare albastră.
- De unde ai știut?
De data asta Alby fu cel uimit.
- Asta-i diferit. Mă așteptam la altceva. O să-ți arăt.
Intrară împreună în camera de ciment. Alby își răsfoi carnetul și scoase dintre paginile lui biletul din prima zi.
- Uite.
Celălalt începu să citească. După ce trecu prin tot conținutul o luă de la capăt, de data asta fără să se grăbească.
- Te cheamă Albert? spuse râzând.
- Da. Adică nu! Alby.
- Cine l-a scris?
- Nu știu. Cred că cei care au făcut locul ăsta. Nici eu nu-mi amintesc nimic. I-am numit Îngrijitori.
- De ce?
- Pai... din cauza Cutiei.
Celălalt îl privi nedumerit. Alby înțelese și adaugă:
- Liftul ăla în care ai venit. Au grijă să nu-mi lipsească prea multe.
Tînărul rămase pe gânduri. Chiar avea dreptate, semăna cu o cutie.
- Mi-ar plăcea să-i întâlnesc pe Îngrijitorii ăștia ai tăi. Vreau să le spun vreo două!
Alby răsuflă ușurat. Șocul inițial trecuse, poate că până la urmă se descurcase cu cel de abia sosit.
- Hai să mâncăm ceva și o să-ți povestesc tot ce știu despre Labirint.
Porniră împreună spre clădirea din lemn.
- Minho.
- Poftim?
Adolescentul se opri, avînd revelația înscrisă pe chip.
- Îmi amintesc numele! Minho.
- Păi... Mă bucur să te întâlnesc, Minho. Cred că vom fi prieteni buni.
Pe măsură ce trecu timpul, tânărul se implică în toate activitățile încercând să obțină cât mai multe informații. Deschiderile din cele patru ziduri aveau ceva aparte pentru el și nu putea rezista dorinței de a intra. Faptul că erau înconjurați de structura uriașă nu-i dădea pace. De ce a fost construit Labirintul? De către cine? Era o închisoare? Un adăpost? Biletul nu spunea decât că le aparține. Pe cine vânau creaturile care ieșeau odată cu venirea nopții? Pe ei sau ce se afla în afara pătratului înverzit? De ce tocmai un labirint? Se întreba dacă cei care l-au trimis acolo se așteptau ca el să-l rezolve. Oricum avea de gând să facă asta! Nu prea îl atrăgea viața de fermier cu care îl îmbia Alby.
Îl convinsese pe acesta să-i dea unul din carnetele groase și se apucă să deseneze primele hărți ale zonelor explorate. Stătea în interior doar câteva ore, însă, pe măsură ce învăța traseul, putea ajunge din ce în ce mai departe. Alby îi arătase ce făcuse până atunci, dar lucrase haotic. Minho avea de gând să folosească mereu aceeași intrare.
Sperase că odată ce va fi singur cu gândurile lui își va aminti măcar câte ceva din viața de dinainte. Însă erau doar umbre scoase din context, care nu aveau nici un sens. Renunță să-și mai piardă timpul cu asta. Mai avea un motiv pentru care se simțea mai bine în Labirint decât în afara lui...
Într-una din zile, în timp ce smulgea buruienile crescute pe mica plantație observă o creatură al cărei capăt proiecta o lumină roșie. Alby îl avertizase în privința ei, azi însă, era un pic mai curios decât de obicei și se luă după ea. Când ieși din zona cultivată se lăsă pe burtă având grijă să nu o scape din ochi. Creatura se opri, parcă anticipând pericolul. Tânărul ajunse atât de aproape încât putea distinge fiecare detaliu. Avea în jur de vreo 25 de centimetri. Minho numără 12 perechi de picioare lungi, atașate de un corp făcut parcă din lame subțiri, metalice. Își dădu seama că e artificială, deși mișcările ei păreau ale unei insecte reale. Știa că mai văzuse astfel de insecte, mai mici ce-i drept. Apăreau în special după sezonul ploios și erau total inofensive. Nu-i fusese niciodată teamă de ele, dar i se încrețea pielea când vedea una.
De-a lungul corpului distinse un cuvânt scris cu litere roșii: WICKED. Prin minte îi trecu un gând nebunesc: să prindă creatura. Alby îi spusese că nu poate să o atingă. Nu-i nimic, o s-o ucidă și apoi va putea să o analizeze cât poftește. Având grijă să nu facă gesturi bruște, reuși să-și scoată cuțitul, pregătindu-se să-i reteze capul cu o mișcare scurtă și precisă. În secunda când mâna lui porni, centipeda se întoarse către el și scuipă un mic proiectil care i se lipi de antebraț. Minho scăpă cuțitul. Un val de electricitate îi contorsionă fiecare mușchi. Alby îl auzi.
Insecta rămase pe loc uitându-se la ei. Satisfăcută că își vedeau de treabă porni agale prin iarbă în direcția opusă.
- Ce naiba e în mintea ta? Ți-am spus să stai departe de chestiile astea!
Minho mormăi ceva încercând să se ridice, amețit.
- Frate, urăsc insectele. În special astea care au prea multe picioare!
Alby râse, ajutându-l să se ridice. Minho își simțea brațul amorțit. Se chinui să-l miște, dar mușchii refuzau să îl asculte. Se aplecă și luă cuțitul cu cealaltă mână.
- Oricum, nu cred că ar fi trecut prin metalul din care e făcută. Eu am încercat să prind una cu mâna și mi-a lăsat o mulțime de tăieturi în palmă.
Minho se uită la el cu admirație.
- Acum cine-i ăla nebun care caută necazuri?
- Nu știam atunci ce e și am fost cam prost că nu i-am dat drumul imediat.
- Exact așa îmi imaginam vacanța: într-un labirint plin de centi-lame.
- Centi-lame?
- Mda, am mai văzut așa ceva, doar că nu artificiale. Ai mei le numeau centipede. Astea-s făcute din lame și au cam tot atâtea picioare...
Minho se zburli uitându-se după insectă. Alby îl trase către plantație înainte să-i mai vină vreo idee.
După încă o săptămână de muncă plictisitoare piguling fiecare fir de iarbă din zona cultivată îi părea rău că nu își notase și el zilele de când sosise. Părea că trecuse o eternitate de când alunecase prin puțul întunecat, pradă celor mai înfricoșătoare gânduri. Știa că scopul comun era supraviețuirea, însă ar fi vrut să stea mai mult în Labirint. Descoperise peretele unde își scrisese Alby numele. Îl adăugase și pe al său. Odată cu ultima literă Minho putea spune că aparține locului. Poate că nu era o idee rea ca ceilalți să facă la fel după ce vor ajunge la suprafață.
Nu avea nici o îndoială că exista o cale de ieșire. De fapt era convins că o va găsi într-o zi. Apoi îi va conduce pe toți înapoi de unde veniseră. Poate că nu era chiar așa rău afară, după cum credea Alby. Avea mai multă încredere în instinctele sale decât în biletul primit de la necunoscuți. Trebuia să găsească ieșirea din Labirint cu orice preț!
- Chiar crezi că e un fel de test?
- Nu, era doar o idee de a mea, replică Minho. Pentru mine e ca o chemare. Trebuie să merg acolo, iar intensitatea cu care vreau asta mă cam sperie.
- Ți-ai amintit ceva?
- Nu sunt sigur. E de fapt mai mult un sentiment. Ca și cum aș sta la o răscruce neștiind în ce direcție să o iau. Ceva mă îndeamnă înainte și știu că am ales bine. Nu pot să explic asta...
- Pe măsură ce te vei îndepărta va fi din ce în ce mai periculos. Creaturile alea din interior nu par prietenoase.
- Da, dar cred că ies doar noaptea. Ziua e atât de multă liniște încât pot să-mi aud fiecare gând. Și-apoi, ești liber să vii cu mine dacă vrei. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine.
- Mda, „mulți" într-adevăr! Suntem doar noi.
- Păi, dacă ți-e frică atunci nu mai insist. Mă descurc singur.
Alby fu pe punctul de a-i da o replică usturătoare, dar se stăpâni în ultimul moment. Minho se baza un pic prea mult pe ironie. Știa că nu era decât o cale prin care se proteja de noua lui viață. Poate că nu era o idee rea să-l lase să exploreze Labirintul.
- Uite ce-i, unul dintre noi ar trebui să rămână afară. O să te însoțesc atunci când nu am nimic de făcut, dar nu conta pe mine. Am câteva idei pe care aș vrea să le pun în practică.
Își desfăcu ceasul de la încheietură și i-l întinse.
- O să ai nevoie de ăsta mai mult decât mine. Am setat o alarmă la mijlocul zilei ca să știi când să te întorci.
- Cum ți-ai dat seama?
- Vorbești serios? Se vede pe fața ta, prietene. Ești de-a dreptul fascinat de zidurile alea!
Minho își puse ceasul.
- De fapt, vroiam doar să te păcălesc să mi-l dai.
Alby zâmbi.
- Să ai grijă acolo. N-aș vrea să sperii următorul Boboc spunându-i că te-ai rătăcit în capcana aia supradimensionată de șoareci.
- Boboc?
- Da... știi tu... Boboc, Verdeață... E ceva ce am citit într-o carte cu cowboy și indieni. Așa îi spuneau celui de abia sosit în Vestul Sălbatic.
- Cred ca am fost niște tocilari tare triști înainte. Acum chiar că avem nevoie de mai mulți oameni pe aici.
Pentru că Minho urma să-și petreacă zilele doar în Labirint avea nevoie de echipament special. Făcură împreună o listă sperând că și de data asta vor primi totul.
După nouă zile de explorare decise că e timpul să ia o pauză. Se împlinea o lună de când ajunsese acolo. Mai bine zis, 28 de zile. Alby făcuse un calendar pe care îl agățase în bucătărie.
- Amice, nu-mi amintesc eu prea multe, dar cred că e ceva în neregulă cu el. Are 13 luni.
- Mda, la început erau doar 12. După aia ai venit tu. Are sens, Cutia vine în fiecare săptămână. În a patra se adaugă și o persoană. Deci, 28 de zile adică 13 luni.
Minho făcu un calcul mental.
- Mai rămâne o zi. Ce faci cu ea?
- Ai dreptate. Poate că ar trebui să facem ceva special, cu toții.
Își găsiră ceva de lucru până când sunetul de gong îi aduse în preajma liftului.
- Asta-i ceva nou, zise Alby.
În interior se aflau nu unul ci patru adolescenți care își fereau ochii de lumina strălucitoare.
- Ăăă... salutare, încercă Minho să destindă atmosfera.
Un băiat solid, cel mai înalt dintre toți, se cățără pe un șir de cutii suprapuse și de acolo prinse marginea exterioară. Își făcu vânt în sus, ieșind la suprafață folosindu-se doar de forța brațelor. Ceilalți rămaseră pe loc până ce Alby coborî pe scară și îi ajută să iasă.
- Ce e locul ăsta?
- E un labirint, geniule! răspunse Minho zeflemitor.
Alby preluă imediat conducerea.
- Am ajuns aici la fel ca voi. Minho are dreptate, suntem înconjurați de un Labirint uriaș. Aici, în zona înverzită suntem în siguranță. Acolo e Conacul.
Se întoarse și făcu un gest către clădire.
- Aici lângă noi e Depozitul, iar acolo sunt Grădinile unde cultivăm... una-alta.
- Sau măcar încercăm, adăugă Minho. Până acum n-a ieșit ceva.
- Optimist mai ești, n-am ce zice! se răsti Alby.
Băiatul cel înalt păși în față.
- Eu n-am de gând să rămân aici. Într-un fel sau altul o să mă întorc de unde am venit!
Își încrucișă brațele sfidător, provocând pe oricine să-i conteste spusele. Minho căzu în capcană.
- Nu te duci nicăieri, urâtule! În cazul în care n-ai observat, nu există vreo ieșire.
- Cum mi-ai spus?
Cei doi se apropiară aruncându-și priviri amenințătoare. Alby și un alt băiat se așezară între ei ca să prevină bătaia.
- Ce-ar fi să vă calmați?
Continuară se se privească până când Minho cedă și făcu un pas în spate. Se pare că asta era de ajuns pentru celălalt. Abandonă grupul și se apucă să descarce Cutia. Și când te gândești că puteam să fiu în Labirint! își spuse cu părere de rău pentru ziua irosită. Îl auzi pe Alby îndepărtându-se însoțit de ceilalți. Nu prea avea chef de socializare. În afară de asta, cineva chiar trebuia să se ocupe de lucrurile primite.
- Hei, ai nevoie de ajutor?
Minho se întoarse și văzu un băiat blond stând la câțiva pași de el. Părea cam firav și ezită un pic până să accepte.
- Sigur.
Își continuară munca în tăcere, iar asta îl nedumeri. Nou-venitul nu era speriat. Nu întrebase nimic, nici măcar nu se uitase curios în jur. Părea că își acceptase soarta, oricare ar fi ea. În curând reușiră să aducă totul la suprafață.
- Așteaptă o clipă.
Minho se apropie și lăsă un bilet să plutească ușor spre podea înainte de a închide ușile. Cutia de metal își începu coborârea în timp ce trapa care acoperea puțul alunecă lin la locul ei. Se așeză pe iarbă și-i făcu semn celuilalt.
- N-ar fi rău să te odihnești. Mai avem destul timp să terminăm cu asta.
Blondul se așeză lângă el. Părea a fi mai tânăr și Minho simți nevoia să îl protejeze.
- Ai idee cum te numești?
- Newt.
- Ce fel de nume e ăsta?
- De ce, pe tine cum te cheamă?
- Minho.
- Serios? Amice, nici tu nu ești mai breaz!
Se uitară unul la altul și izbucniră în râs.
- Da, păi cred că-s coreean sau așa ceva.
- Nu-mi amintesc nimic altceva în afară de nume.
- Nu-ți face griji, așa am pățit cu toții. În câteva zile o să fie mai bine. Vei vedea lucruri și vei face conexiuni fără să știi de unde ai informațiile.
Minho se uită la ceas. În aproximativ o oră Labirintul urma să se închidă. Asta sigur o să-l impresioneze pe Newt.
- Vrei să vezi ceva tare?
- Sigur.
- Ok, atunci hai să ducem astea înăuntru și o să-ți arăt!
Se apucară să mute lucrurile abia primite în Depozit. Minho jubila imaginându-și reacția tuturor atunci când pereții vor începe să se miște.
Nou-veniții se integrară destul de repede și fiecare își găsi câte ceva de lucru. Tigaie avea un adevărat talent pentru gătit, iar băieții chiar îl apreciau. Nu că ar fi fost prea multe din care să gătească, încă depindeau în totalitate de cele primite, iar asta nu însemna prea mult. Pe măsură ce își aminteau numele, Tigaie pretinse că nu-l știe pe al său. Gally îi găsise unul și fusese acceptat în unanimitate. George se pricepea la plante și își petrecea timpul alături de Alby pe mica lor plantație. Newt se apropiase de Minho, iar cei doi erau mai tot timpul în Labirint.
Nimeni nu prea simțea nevoia de a fi în preajma lui Gally. Tânărul avea un fel de a-i da pe ceilalți la o parte încât nu era de mirare că stârnea antipatii. Își petrecea majoritatea timpului de unul singur hoinărind prin Labirint, spre disperarea lui Alby. Acesta hotărî să-l mai lase o vreme în pace, până se va obișnui cu noua lui viață. Dar nu uită să adauge pe listă și un lacăt sănătos pentru camera de ciment. Gally refuza să-i recunoască autoritatea și implicit controlul asupra resurselor. Un alt lucru îngrijorător era că îl atrăsese pe George în planul său de evadare, pe care Alby îl considera cam stupid. Vroia ca el să coboare prin puțul Cutiei deși nu aveau suficientă funie ca să ajungă până jos. Șeful acceptă planul în ultima clipă sperând ca până la urmă să obțină ceva. Chiar dacă nu puteau ieși pe acolo, măcar ar fi știut asta.
Atunci când sunetul familiar de gong îi aduse imprejurul ascensorului erau cu toții pregătiți. Pe măsură ce scoaseră cele primite afară, Minho coborî în interior ca să se asigure că nu va pleca înainte de a avea totul gata. Blocară mecanismul trapei cu bucăți mari de lemn luate din pădure. Alby aduse coarda și făcu o buclă la unul din capete, prin care urma să intre George. Știau că nu va ajunge prea departe, dar Gally argumentase că aveau apă și electricitate. Ambele aveau nevoie de întreținere. Poate că accesul la țevi și cabluri se făcea pe acolo.
George încercă nodurile buclei apoi o trase pe deasupra capului, trecându-și brațele prin ea. Newt se așeză în dreptul sistemului de închidere având grijă ca trapa să rămână pe loc. Gally și Alby erau pregătiți să țină zdravăn de funie. După câteva secunde cușca de metal își începu coborârea. George își dădu drumul după ea inspectând pereții. Minho se așeză în patru labe și privi în jos.
- Vezi ceva? întrebă nerăbdător.
George făcu un semn cu lanterna.
- Nimic până acum. Nu-i decât piatră solidă. Stați așa, se aude...
Auziră și ei. Parcă o lamă uriașă lovise în ceva cărnos. Greutatea care tensiona coarda nu mai era aceeași. Gally îi privi terorizat.
- Hai să-l scoatem afară!
Newt le atrase atenția. Lemnul care bloca mecanismul era spart în bucăți sub acțiunea pistoanelor hidraulice. Minho se ridică și apucă de coardă, trăgând cu furie alături de ceilalți. Imediat capul lui George se ivi deasupra. Băiatul nu făcu nici un gest ca să iasă. Newt merse să îl ajute, dar în secunda următoare se dădu înapoi speriat, împiedicându-se. Gally abandonă funia.
- O să-l ridic eu.
- Nu! strigă Newt.
Gally îl apucă de subțiori și trase. În același timp trapa se eliberă și toți pășiră în lateral, cât mai departe de Gally. Acesta ținea doar partea de sus a corpului lui George. Mâna dreaptă îi era încleștată pe lanternă, un gest reflex înainte de a muri.
Carla nu vroia să rateze momentul. Se așeză în fața ecranelor și direcționă cu îndemânare câteva DST-uri astfel încât să poată urmări de aproape încercarea lor. Era de-a dreptul futilă, dar le admiră ingeniozitatea. Îl observă atent pe Gally. Nu era surprinsă că rămăsese în continuare hotărât să evadeze. Urmele celor două săptămâni pe care le petrecuse de unul singur în Labirint erau încă vizibile. E adevărat, doar ea își dădea seama pentru că fusese mai tot timpul în preajma lui după ce l-au adus înapoi.
Ceva se petrecuse în interiorul său. În ultimele zile încetase să mai distrugă lucruri, dar intrase într-o stare greu de descris. Privea în gol fără să se miște ore întregi, fără vreo reacție la orice se întâmpla în jur. Atunci pricepură că trebuia scos de acolo. Gally avea cele mai bune calități de lider, dar fusese învins de Labirint. Carla încercase în toate modurile să-l scoată din starea de amorțeală. În cele din urmă îi resetară Inhibitorul și-l ținură izolat. Apoi l-au trimis din nou în mediul de testare. Ea nu fusese de acord, însă Cancelarul argumentase că nu-și permiteau să piardă un Subiect. Cei imuni erau greu de găsit și valorau o avere. Nu-și va aminti nimic, oricum. De data asta nu era singur, deci nu avea cum să o ia razna. Iar dacă se va întâmpla, până la urmă comportamentul lui putea fi cuantificat într-o altă Variabilă. Era interesant de văzut cum l-ar fi tratat ceilalți.
Carla reveni la realitate când sistemul declanșă alarma. Se uită mirată la ecranul unde erau afișate datele biometrice. Valorile lui George indicau zero. Reveni la fluxul video și mări imaginea. Băieții trăgeau cu frenezie de coardă. Ceva nu era în regulă, George nu făcea nici o mișcare. Când Gally îl trase în cele din urmă afară, i se tăie respirația. Idioții! Asta nu era necesar! Carla își controlă reacțiile. Nu vroia să fie scoasă din proiect doar pentru că se atașase prea mult de Subiecți.
Se ridică și-i spuse tehnicianului de serviciu să înregistreze tot. Era important să vadă cum se vor descurca după prima pierdere. Își va scrie concluziile mâine dimineață. Bine că măcar potriviseră timpul din Labirint cu ritmul circadian.