Capitolul 3
Minho reveni cu o pătură și acoperi trupul lui George. Îl forțară în cele din urmă pe Gally să plece de acolo. Adolescentul era în stare de șoc. Privind în gol se lăsă dus fără să reacționeze. Când ajunseră în bucătărie, Tigaie aproape că sări pe ei. Sporovăi vesel că are o poftă nebună de ouă și se întrebă dacă n-ar fi o idee bună să le pună pe listă. N-ar fi fost rău să fi primit măcar câteva găini. Apoi observă sângele de pe pantalonii lui Gally și lipsa lui George. Înțelese că ceva rău s-a întâmplat.
- Ce... ?
- L-am omorât, șopti Gally.
- Pe naiba, a fost un accident! zise Minho.
- L-am omorât, nu înțelegi? Eu sunt de vină! strigă el și fugi afară.
Alby se luă după el.
- Rămâneți aici, le spuse.
Amintindu-și de cină Tigaie se întoarse la ale lui.
- Nu prea am chef de mâncare.
Minho porni spre dormitoare.
Newt ieși fără să spună un cuvânt și se îndreptă către pădure. Își dorea să fie singur, avea nevoie de liniște ca să-și pună ordine în gânduri. Nu era prea apropiat de George, însă felul în care murise era cu adevărat șocant. Se întrebă dacă cei care l-au trimis acolo vor găsi cealaltă jumătate. Băiatul merita măcar un mormânt decent. Ca și cum asta ar fi declanșat o reacție în lanț, Newt își simți gândurile învăluite în cea mai neagră tristețe. Un sentiment de disperare puse stăpânire pe el. Știa că n-o să mai fie fericit vreodată. Îi era atât de dor de... nici măcar nu știa de cine. Asta îl înfurie. De ce i-au furat amintirile? Sentimentul era greu de suportat și aproape îl invidie pe George. El era liber.
Newt se așeză pe învelișul gros de frunze uscate, la rădăcina unui copac. Se rezemă de trunchiul aspru, apoi își cuprinse genunchii cu brațele, încercând să-și găsească liniștea. După un timp renunță să mai lupte cu sine însuși, lăsând disperarea să-i stăpânească rațiunea. Plânse până ce mintea lui înregistră lumini roșiatice ascunse în spatele pleoapelor. Deschise ochii. Una din insectele alea ciudate îl privea nemișcată. Newt se uită la ea preț de câteva minute. În cele din urmă, creatura se cățără într-un copac și dispăru în frunzișul de deasupra.
Băiatul își sterse fața și descoperi că se simte mai bine. Durerea din interiorul său se potolise. Vru să se ridice, dar îl cuprinse moleșeala. Oare de ce mă mai chinui? gândi el. Rămase acolo până ce corpul i se relaxă și căzu într-un somn adânc.
Dimineață, puțin după deschiderea Labirintului, se găseau cu toții în bucătăria care devenise temporar sală de ședințe. Toți, cu excepția lui Newt. Alby fusese treaz toată noaptea. Își petrecuse o bună bucată de timp încercând să-l facă pe Gally să priceapă: nu era vina lui pentru ceea ce se întâmplase cu George.
- Realizezi că mai devreme sau mai târziu unul din noi ar fi făcut același lucru, nu?
- Da. Dar EU l-am convins pe George să intre acolo. Puteam să mă duc în locul lui. Tu și cu Minho sunteți destul de puternici.
- Iar asta ne aduce exact la motivul pentru care nu ai mers tu. Eu am acceptat planul în ultima clipă. La început erați doar tu și George, era normal să fie el cel care coboară. Până la urmă puteam să merg și eu. Oricare dintre noi putea. Și nici unul nu aveam de unde ști ce urma să se întâmple.
- Vroiam doar să plec de aici...
Alby știa că asta era de fapt dorința tuturor. Orice ar fi fost dincolo de Labirint – indiferent cât era de rău – însemna de fapt libertate.
- Nu putem pleca. Știu că pare ciudat, dar ar trebui să ne închipuim că asta e casa noastră. Viața nu va fi ușoară aici. Probabil că va trebui să devenim fermieri. Vom învăța să creștem animale și să cultivăm pământul. Dar nu putem pleca.
- De ce?
Alby se scotoci prin buzunare căutându-și vechiul carnet. Găsi biletul pe care i-l arătase doar lui Minho. Gally îl citi pe nerăsuflate.
- Ce poate fi mai rău decât Labirintul?
- Nu știu, dar cred că au dreptate. O să-ți spun un secret.
Înainte ca Alby să poată continua, pereții exteriori se închiseră cu zgomot. Amândoi priviră în tăcere. Gally se întinse și își încrucișă mâinile sub cap, uitându-se absent la cerul albastru închis. Alby își sprijini brațele pe genunchi învârtind între degete un fir lung de iarbă. Își continuă povestea cu glas domol.
- Eu am ajuns aici primul și a trebuit să petrec de unul singur o lună întreagă până la venirea lui Minho. Nu erau prea multe de făcut așa că aveam destul timp să mă gândesc la una-alta. Întotdeauna aveam un sentiment de teamă în preajma pădurii, așa că am devenit curios. Vroiam neapărat să aflu de ce pădurea mi se părea cunoscută, indiferent de cât de mult mă speria asta. Am început să merg acolo de câteva ori pe zi până am reușit să trec peste forța care îmi blochează memoria. E o anumită zonă care a descătușat umbra unei amintiri.
Înspiră adânc, iar Gally înțelese că nu se oprise doar pentru un efect dramatic. Alby era de-a dreptul îngrozit.
- Mă văd stând undeva într-o pădure, încercând să mă apăr de o ființă care nu mai e om. Țintesc o săgeată către el, dar încă nu am curajul să trag. Îmi amintesc fiecare trăsătură: ochii injectați, buzele însângerate, era plin de răni adânci pe care și le făcuse singur. Iar privirea... se uita la mine cu o foame dementă. Știam că dacă o să-l las să trăiască nu aveam să mai plec de acolo.
Se opri din nou, respirând sacadat. Gally se ridică și îl apucă de umăr cu un gest blând.
- Lasă, nu mai contează. E în regulă.
Alby se întoarse către el, cu privirea dusă departe, încă prizonier în trecut.
- Am dat drumul săgeții. Am țintit atât de bine încât i-a trecut direct prin inimă. Am supraviețuit. Iar acum va trebui să trăiesc așa pentru tot restul vieții. Știi ce? Dacă asta e lumea de afară, atunci nu vreau să ies din Labirint!
Rămase pe gânduri. Ceea ce descrisese Alby era familiar. Undeva sub straturi de amintiri, într-un efort al minții de a se proteja de ea însăși, Gally știa că văzuse cel puțin o dată pe cineva trecând prin aceleași schimbări. Oameni goliți de rațiune îi bântuiau și lui nopțile.
- Au mințit.
Alby îl privi confuz.
- Scrisoarea. Au spus că va veni câte o persoană în fiecare lună.
- M-am gândit și eu la asta. Nu pot decât să îmi imaginez că ceea ce se întâmplă afară a devenit mai rău, iar ei nu mai au timp. De asta și-au schimbat planurile.
- Biletul nu-i semnat.
- Da... Eu i-am numit Îngrijitori.
Gally rânji.
- Îngrijitori? Pe bune? Da' ce, ți se pare că avem cinci ani?
- Ai o idee mai bună?
Celălalt reciti biletul. „Am creat Labirintul..."
- Ce zici de Creatori?
- Cu siguranță sună mai bine.
Alby răsuflă ușurat. Gally se integrase în sfârșit.
Newt încercă să intre neobservat în cabană și aproape se ciocni de Minho care pornise în căutarea lui.
- Unde ai fost?
- Pe afară...
- Observ.
Minho îl privi de sus până jos și-i scutură frunzele din păr. Adolescentul părea pierdut. Poate că moartea lui George îl afectase mai mult decât vroia să recunoască. Își notă mental să discute cu el. Avea nevoie ca Newt să fie atent câtă vreme erau în Labirint.
- Haide, Alby ne vrea pe toți și e cam supărat.
Intrară în bucătărie. Ceilalți erau așezați, așteptându-i. Își găsiră un loc, iar Alby începu discuția fără nici o introducere.
- O să fiu scurt. Ceea ce i s-a întâmplat lui George a fost un accident nefericit. Acum știm cu siguranță că nu există o cale de a pleca de aici.
Minho vru să intervină, dar Alby îi anticipă reacția.
- Nu putem ieși pe acolo. Incă nu am explorat Labirintul.
Ceilalți făcură gesturi de aprobare.
- Însă nu putem să mergem cu toții în Labirint. N-am apucat să văd prea mult din el, dar cred că va fi nevoie de mult timp până când vom găsi ieșirea, poate chiar ani. Cineva trebuie să aibă grijă de ce se întâmplă aici. Trebuie să ne organizăm și să devenim independenți. Nu putem să ne facem nevoile peste tot și să trăim ca niște barbari.
Tigaie zâmbi, uitându-se cu coada ochiului la Gally.
- Eu sunt fericit chiar aici, spuse el. Nu mă atrage explorarea.
- În afară de asta, nici unul dintre noi nu știe să gătească, adăugă Minho.
- Nici eu n-o să merg în Labirint. Știu că am cam dat-o în bară cu plantația, dar asta mă face cel mai potrivit pentru o nouă încercare. Acum am idee despre ce NU ar trebui să fac.
Cu toții râseră. În ciuda celor spuse de Alby, câteva plante supraviețuiseră și erau suficient de puternice încât să rodească mai târziu. Nimic nu-i oprea să o ia de la capăt. De două luni și jumătate vremea rămăsese la fel. Puteau să profite la maxim de timpul de recoltare. Creatorii puteau oare să controleze și clima?
- Deja știu ce va face Minho. Gally?
Tânărul rămase pe gânduri. Încă analiza discuția din timpul nopții. Oricum, nu era făcut pentru asta. La naiba, nici măcar nu își mai dorea să plece de acolo. Să planteze și să crească animale pentru tot restul vieții? Era o idee tare bună! Răspunse scurt:
- Nu.
Alby se întoarse către Newt.
- Rămân cu Minho.
- Ok, deci suntem de acord. Fiecare din noi își va face treaba ca să ne asigurăm că vom supraviețui.
Nimeni nu comentă.
- Incă ceva, adăugă el. Avem nevoie de ordine. De un set de reguli pe care să-l respectăm cu toții. Vreau să vă gândiți la asta. Doar așa putem preveni alte morți. Iar când vor sosi ceilalți noi vom fi deja o comunitate organizată. Vor fi speriați, iar teama îi va face să fie iraționali. Dar noi vom fi pregătiți și ei se vor adapta. Într-o zi o să ieșim de aici. Asta e tot ce contează!
Ceilalți aplaudară. Alby se blestemă în gând pentru ultimele cuvinte. Însă nu putea să le ia speranța. Când lucrurile nu vor merge așa cum se așteptau, doar speranța că pot pleca de acolo îi va ține uniți.
Carla își începu ziua în forță. Se așeză la pupitru și deschise fluxul video în timp real. Băieții erau strânși în bucătărie. Ascultându-i realiză că a ajuns în mijlocul a ceea ce se întâmpla, așa că nu-și pierdu timpul cu asta. Lăsă volumul în surdină și accesă înregistrările din timpul nopții. Tehnicianul îi marcase zonele importante. Ceru transcrierea discuției dintre Gally și Alby. Carla reciti partea în care cel din urmă își descrie amintirea, apoi urmări înregistrarea, doar ca să fie sigură. Asta nu trebuia să se întâmple!
Scopul Inhibitorului era să blocheze accesul la trecut. Aveau opțiunea să-l reseteze, dar asta ar fi putut strica echilibrul încă fragil din mediul de testare. Mai aveau nevoie de Alby, mai ales pentru că trebuiau să accelereze procesul de introducere a Subiecților în Labirint. Rapiditatea cu care se răspândea virusul în centrul de comandă era alarmantă. Era clar că doar el putea să-i țină sub control.
Își notă mental să ruleze o simulare pentru a estima ce se întâmplă dacă vor crește intensitatea Inhibitorului. Aveau nevoie să blocheze fluxul undelor Theta. Carla nu putea să acționeze doar pe baza unei singure discuții. Va continua să-i urmărească, iar dacă vor exista semne că își amintesc oricât de puțin, va cere o intervenție. Oricum, i se părea ciudat că Newt reușise să-și amintească numele aproape imediat după ce intrase în Labirint.
Știa foarte clar cum funcționează Inhibitorul: genera semnale electrice contrare celor transmise în căile neuronale atunci când un Subiect încerca să-și acceseze amintirile. Nu avuseseră probleme într-un mediu controlat sută la sută, dar acum tinerii erau oarecum independenți. Mediul și interacțiunile dintre ei puteau genera cu ușurință situa să aducă la suprafață amintiri. O creștere a intensității semnalelor putea foarte bine să aibă un efect catastrofal. Carla se apucă să acceseze concluziile celorlalte departamente.
Când Adunarea luă sfârșit, fiecare plecă în treaba lui. Alby luă decizia de a se ocupa de rămășițele lui George. Gally îl urmă, în ciuda protestelor sale. Newt încercă să se strecoare afară, dar Minho îl interceptă.
- Unde mergi?
- Nu știu...
Răspunsul îl îngrijoră pe Minho așa că hotărî să nu mai amâne discuția plănuită. Doar că n-o s-o facă aici unde Newt se putea eschiva.
- Hai prietene, e timpul să intrăm în Labirint.
Newt se gândi să refuze, dar își aminti că acum asta conta, era datoria lui. Trebuiau să găsească ieșirea și nu aveau timp de pierdut. Aproape că își regretă decizia. Nu prea îi mai păsa de nimic în momentul ăsta. Curând totul fu pregătit și cei doi intrară prin deschiderea de la Sud. De data asta Minho își potrivi pasul după al său, iar Newt nici măcar nu observă. Merseră aproximativ două ore, apoi Minho decise că era de ajuns.
- Ce-ar fi să luăm o pauză?
Newt privi în jur și recunoscu traseul. Nu ajunseseră prea departe, iar decizia lui Minho îl nedumeri. Prietenul său era încăpățânat ca un catâr când venea vorba de munca lor.
- Ce se întâmplă cu tine? îl întrebă el.
- Nimic...
- Mda, sigur!
Minho se așeză rezemându-se de un perete. Își făcu de treabă cu rucsacul până i se alătură Newt. Amândoi rămaseră tăcuți minute bune.
- Știu că ți-ai petrecut noaptea afară.
Împărțeau același dormitor așa că nu avea rost să pretindă altceva. Își aminti de cele întâmplate cu o seară în urmă. Sentimentul de disperare se întoarse mai puternic și Newt făcu tot posibilul să mențină controlul. Nu vroia ca Minho să-l vadă astfel. Își încleștă mâinile în poală și strânse până i se albiră degetele.
- Tu și George erați apropiați?
- Nu, nici măcar nu-l cunosc.
Întrebarea era doar un pretext de a-și face prietenul să vorbească. Îl privi cum se frământă încercând să țină ascuns ceea ce îl chinuia.
- Nu mai pot, înțelegi? Îmi lipsește... Ne-au despărțit și eu nu sunt acolo să am grijă de ea...
- Despre ce vorbești?
- Nu știu...
Minho intui că e vorba de vreo amintire incompletă. Uneori se trezea și el după vise care păreau mai mult decât reale, însă nu putea spune cu certitudine despre ce este vorba. După câteva minute imaginile se estompau, iar el sfârșea prin a ignora cu totul ceea ce încerca să-i transmită subconștientul.
- Sunt aici, prietene.
Newt se agăță de el ca și cum era unicul său motiv de a mai trăi. Se lăsă pradă emoțiilor, fără a mai fi conștient de ceea ce i se întâmplă.
Carla îi urmări cum intră în Labirint și menținu contactul vizual de la distanță. Nu vroia ca adolescenții să fie distrași de prezența DST-ului. După un timp Minho se opri, ceea ce era un pic neobișnuit. Îi cunoștea obiceiurile atât de bine încât putea să-și potrivească ceasul după el. Și-a dat seama, gândi. Focaliză și mări imaginea atât cât îi permitea distanța. Stăteau amândoi la rădăcina zidului, Newt privind în jos, iar Minho analizându-i fiecare reacție. Carla apropie Dispozitivul încet, făcându-l să meargă în sus pe perete, mult deasupra lor. Era atâta liniște încât nu era nevoie să mărească sensibilitatea microfoanelor. Labirintul avea o acustică de invidiat.
- Sunt aici, prietene.
Funcționă ca un comutator pentru emoțiile lui Newt. Era atât de afectat încât nici măcar nu mai putea să-și controleze reacțiile. Carla aduse pe ecran datele transmise în timp real de Inhibitor. Dezechilibrul chimic era aproape de cotele critice. Asta, împreună cu fragmentul de amintire îi confirmară bănuielile: Subiecții puteau trece uneori peste blocajele mentale.
Nu avea dreptul să intervină, dar, dacă nu făcea acum ceva, Newt putea să rămână definitiv în starea în care se afla. Era timpul să vadă dacă primise într-adevăr accesul la sistem pe care i-l promisese Cancelarul. Deschise interfața de control și mări treptat intensitatea semnalelor de anulare. Trebuia să fie atentă – modificările bruște puteau să distrugă neuronii din vecinătatea Inhibitorului. Reveni la fluxul video. Newt era lipsit de reacție, iar Minho încerca să înțeleagă ce se întâmplă. Carla se panică.
Analiză datele, temându-se că poate făcuse mai mult rău decât bine. Se apucă să ajusteze fiecare parametru, când o alarmă asemănătoare gongului din Labirint răsună în toată clădirea. Carla descoperi că tastarea comenzilor nu are nici un efect. Se repezi asupra interfonului, dar comunicația era tăiată. Ușile laboratorului se dădură într-o parte și doi inși din echipa de securitate însoțiți de Cancelarul Anderson pășiră până în fața pupitrului.
- Carla Jacobson, ai încălcat condițiile experimentului. Din acest moment îți este interzis accesul la fluxul de lucru. Te rog să ne urmezi.
Bărbații se apropiară, unul din ei ținând o pereche de cătușe.
- Nu cred că va fi nevoie de astea, interveni Cancelarul.
Carla se ridică și porni escortată de cei doi. Nici nu se gândea să fugă. Aruncă o ultimă privire monitorului care afișa imagini din Labirint. Newt era cu siguranță pierdut.
Minho se sperie de purtarea lui Newt, dar nu dădu înapoi. Instinctiv, se apropie de el, înconjurându-i umerii cu brațul, dându-i de înțeles că nu e singur. Rămaseră așa o vreme până când Newt îl privi cu ochii goliți de orice expresie. Începu să tremure și încercă să se ridice.
- Cine ești? spuse împleticit, de parcă vorbele erau cleioase.
Minho rămase trăsnit. Dădu să răspunsă, însă Newt deveni inert. Ce naiba! își zise în gând. Îl zgâlțâi ușor, dar nu obținu prea multe. Se ridică și se sprijini în mâini de zidul opus. Se uită cu ciudă în sus la cer, apoi observă o centi-lamă. Asta îl făcu să-și găsească ideile. Trebuia să-l scoată pe Newt din Labirint.
- Minho...
Se întoarse. Newt se ridicase, dar stătea într-un echilibru precar.
- Îmi pare rău. Cred că o iau razna.
- Tu? Fii serios, ești mai zdravăn decât noi toți!
Se îndreptă spre el, gata să îl susțină în caz de nevoie. Se gândi că avea dreptate, Newt era poate singurul dintre ei care avea curajul să simtă ceva. Își ridică rucsacul fără să-și ia ochii de la el.
- Haide, am terminat pentru azi.
Cei doi porniră cu pași înceți. Newt se simțea amețit ca și cum tocmai se trezise dintr-o anestezie. Pentru o fracțiune de secundă văzuse atâtea încât creierul să nu putu să proceseze întreaga cantitate de informații. Mergea după Minho, târșâindu-și picioarele de parcă era mai bătrân decât lumea. Ar fi vrut să-l întrebe ce s-a întâmplat, dar îi era teamă că orice efort l-ar fi făcut să se prăbușească. O să afle mai târziu, acum nu vroia decât să doarmă.
I se păru că merge prin Labirint de ore întregi. Dar, pe măsură ce trecea timpul, descoperi că mintea nu-i mai e încețoșată și putea ține pasul cu celălalt din ce în ce mai ușor. Își aminti de ce-i spusese lui Minho și se rușină. Dar știa că el o să-i păstreze secretul. Va avea grijă să nu se mai lase copleșit de ceea ce simte. Va face tot posibilul să găsească ieșirea din Labirint. Nu era fericit, nu va mai fi niciodată, dar nu avea importanță. El nu conta.
Minho continuă să îl conducă, potrivindu-și pașii după ai lui. Avea o mie de întrebări, dar își ținu gura închisă. Ceva în toată purtarea celuilalt i se păru ciudat. Nu, nu era vorba de momentul când cedase sub acțiunea valului de disperare. Privirea golită de expresie și întrebarea lui Newt erau cele care îl intrigau. În minte îi veni cuvântul „resetare". Parcă cineva preluase temporar controlul asupra lui. De ce? Pentru că își amintise ceva? Poate nu era o idee atât de rea să-și lase trecutul în pace. Și prezența centi-lamei îl punea pe gânduri. Să fie un dispozitiv de supraveghere? Așa se explica de ce nu puteau să prindă vreuna. Ce naiba vor de la noi?
Întoarse întrebarea pe toate fețele. Pe măsură ce se apropiau de ieșire, își aruncă privirea de-a lungul zidurilor. Își aminti că din loc în loc văzuse ceva scris pe ele. Unul din cuvinte îl făcu să se oprească. Experiment! Asta suntem noi, cobai care aleargă prin Labirint.
- Ești bine?
Minho reveni la realitate. Încercă să vadă centi-lamele, dar iedera oferea un ascunziș bun. Oricum, Newt avea destule pe cap și fără revelațiile sale.
- Da, mă gândeam dacă e o idee bună să revenim la programul nostru obișnuit.
- Fii serios! Doar n-ai de gând să te oprești numai pentru că am luat-o razna un pic.
Minho se întoarse către el și îl înghionti în coaste.
- Un pic mai mult, prietene.
Newt îl privi serios.
- Mi-a trecut, să știi.
Celălalt dădu din cap și zâmbi. Tocmai ieșiseră în zona comună.
- Știu. Mâine dimineață ne vedem de ale noastre.
Când se încheie luna, un alt grup de patru adolescenți sosi la suprafață. Erau la fel de speriați și lipsiți de trecut, dar își găsiră locul în Poiană. Așa o numise Newt într-o seară, spunând că îi amintește de un loc unde obișnuia să joace golf cu discuri frisbee. Habar nu aveau ce înseamnă asta și nici Newt nu reuși să le explice. Cu toate aste numele era într-adevăr potrivit. Atâta doar că nu erau înconjurați de pădure ci de pereții înalți ai Labirintului.
Alby urmă sfatul lui Minho și făcu din scrisul numelui pe zid un adevărat ritual, parte din Turul pe care îl făcea tuturor celor de abia sosiți. Nici unul dintre ei nu avu curajul să întrebe despre George, peste al cărui nume Gally scrijelise două linii dintr-un capăt în altul. Cu toții simțeau că fac parte din familie.
La fel ca într-o familie existau și probleme. Uneori izbucneau certuri atât de aprige încât mai duceau la încăierări. Erau lucruri de nimic, însă Alby știa că venise vremea să ia niște măsuri. Organiză o nouă Adunare, de data asta într-o încăpere mare de la parterul clădirii. Aduseră scaune și o masă lungă din Depozit.
- Băieți, m-am săturat să o fac pe gardianul cu voi. E normal să nu fie totul pe roze, dar nu mai suntem copii. A venit vremea să punem la punct niște reguli.
- Toate bune și frumoase, replică Minho, dar ce facem cu cei care nu le respectă?
- Nu are rost să ne batem capul cu asta acum. Întâi avem nevoie de reguli. Trebuie să fie rezonabile și aplicabile tuturor.
Alby se așeză.
- Fiecare dintre noi trebuie să-și facă partea lui de treabă, începu Gally.
Nu era nimic personal în asta. De fapt, el era primul atunci când venea vorba de muncile grele. Era peste tot de dimineață până seara. E adevărat că de la moartea lui George devenise morocănos și majoritatea îl evita, dar nu dădea înapoi când era nevoie de el.
- Sună bine, fu de acord Alby.
- Cred că trebuie să ne organizăm într-un fel, adăugă Adam.
- Te referi la conducere?
- Nu, în funcție de ceea ce facem. De exemplu, unii dintre noi se descurcă foarte bine în Grădini. Tigaie e as în bucătărie. Iar alții doar își petrec toată ziua în Labirint.
Minho se simți ofensat.
- Amice, vrei să facem schimb? Eu încerc să găsesc o ieșire de aici.
- Da? Crezi că noi frecăm menta?
Scandalul era pe cale să izbucnească, iar Alby fu nevoit să strige ca să îi potolească.
- Adam are dreptate. Până acum am încercat să facem totul fără a obține de fapt mai nimic. Hai să ne gândim la câte o slujbă pentru fiecare. Nu e mare lucru acum, dar mai târziu, când vor veni și alții, deja vom ști ce avem de făcut.
Alby dădu primul exemplu:
- Munca în Grădini ne va hrăni, avem nevoie de asta.
Își scoase carnetul și scrise prima opțiune.
- Păi... ne mai trebuie și un bucătar, zise Tigaie, deși propunerea lui nici măcar nu mai avea nevoie să fie supusă la vot.
- Încă o propunere bună, confirmă Alby.
- Și cine are grijă de voi când alergați în toate direcțiile ca niște maimuțe bete?
Alby zâmbi și scrise propunerea lui Clint. Băiatul se pricepea să trateze arsuri, vânătăi și tăieturi.
- Știi ce? Cred că ar trebui să creștem niște animale. Asta ar fi o sursă alternativă de hrană în caz că... nu ne descurcăm cu recoltele.
- N-am nimic împotrivă dacă o să te ocupi chiar tu de ele, zise Alby rânjind.
Pe măsură ce discutau propuneri înțeleseră că atunci când grupul lor va crește, doar un singur lider nu va fi de ajuns. Alby se gândi să-i dividă în funcție de rolul pe care îl aveau în comunitate, numind câte un șef pentru fiecare grup. Era mai ușor pentru el să se concentreze asupra lucrurilor de ansamblu, lăsându-i pe ceilalți să se organizeze cum vor. Petrecură aproape o jumătate de zi punând totul la punct. Când terminară, Alby mai adăugă o regulă la cea a lui Gally:
- Niciodată să nu ataci pe altcineva din Poiană. Trebuie să avem încredere unii în alții.
Propunerea lui fu acceptată în unanimitate.
- Asta e cea mai importantă regulă! Dacă cineva o încalcă, va trebui să-și petreacă noaptea în Labirint.
De data asta se lăsă tăcerea. Pedeapsa nu părea prea aspră. Totuși nu puteau uita ce văzuseră cu toții prin fereastra pe care o descoperise Jack într-o seară la puțin timp după închiderea Labirintului: o creatură deformată de sticla groasă, înaltă cam cât un adult, din corpul căreia ieșeau tot felul de brațe la capătul cărora se vedeau umbre amenințătoare. Se mișca încet, uitându-se în toate direcțiile, luminându-și singură drumul. Parcă știind că este privită, se opri în dreptul ferestrei și scoase un vaiet prelung care îți făcea părul măciucă.
- Bun așa, fu de acord Newt.
Adunarea se încheiase.