Capitolul 2.
Nu-i venea sa creada. Bonnibel… Bonnie a ei, persona la care tinea cel mai mult, tocmai a respins-o! Cum se intampla asa ceva? Nu putea accepta "nu" ca un raspuns. Mai bate odata la usa, chit ca are toate sansele sa primesca una si… chiar pe merit ar putea spune. Dar nu prea conta. Nu o interesau consecintele atata timp cat reusea sa schimbe doua vorbe cu Bonnie. Astepta sa se deschida din nou usa. In zadar. Continua sa insiste, totusi. Dupa un timp, pasi greoi si repezi se auzeau indreptandu-se spre ea. Marceline inghiti in sec. "Acum e acum, vezi ce spui!" Pasii se opresc in fata usii. Marceline privea acum manerul lucios, care se rotea ingrozitor de incet, aratand ezitarea persoanei de dupa el. " De ce dureaza asa de mult? Ce s-a intamplat cu acei pasi increzatori, gata de cearta?" Usa se deschide brusc, luand-o prin surprindere. Vazand cine e inaintea ei, un zambet gigantic i-a acoperit fata.
-Cat ma bucur ca esti tu! Ma gandeam ca iar v-a veni barbatul acel-… Vorbele i-au fost brutal intrerupte de o palma zdravana peste obraz. De a dreptul socata, ridica incetisor mana spre fata-i rosie si isi atinge incetisor obrazul cu varful degetelor.
-De ce? Intreaba soptit Marceline.
-De ce?! De Ce?! Striga indignata Bonniebell. Pentru ca pleci pentru cinci ani de zile, fara sa dai nici un semn de viata si subit te gandesti la mine si apari neinvitata la usa mea, asteptandu-te sa ma agat de gatul tau si sa plang, sa tremur in bratele tale, sa iti spun ce mult mi-ai lipsit, cum nu am putut dormi, cum ma gandeam la tine in fiecare zi, uitand sa mananc, sa beau, sa traiesc?! Marceline nu o mai vazu-se niciodata asa. Ii parea rau pentru ce facuse si merita toate acuzatiile. Nu indrazni sa mai comenteze, sa mai insiste. A inteles mesajul: Bonniebell nu o mai vroia.
-Gata, Bonnie, plec… Scuze ca am venit, te rog iarta-ma! Cu umerii aplecati, umila si cu privirea in pamant, se roteste pe calcaie si incearca sa se indeparteze de casa. Undeva inauntrul ei, spera ca Bonnie o va opri, o va ierta si o va primi inapoi in viata ei. Dar nu se intampla, fata tinea manie si o intelegea, avea tot dreptul.
Cu cinci ani in urma s-a comportat ca un copil rasfatat si imatur, care pretinde ca i se cuvine totul. Avea frageda varsta de douazeci pe atunci. Era fericita, alaturi de Bonniebell, dar la acea varsta, vrei mai mult. Esti nemultumit si nerecunoscator de ce ai. Pe atunci, canta la chitara si avea un viitor promitator. Deja avusese cateva concerte in turneele vedetelor uriase, lumea o recunostea pe strada, ii cerea autografe si poze. Se simtea bine in pielea ei. O cariera in muzica si o prietena care o iubea asa cum era. Desi ar vrea sa uite, isi aminteste perfect ziua aceea . O zi de primavara calduroasa, prin martie. Lumea parea sa-i zambeasca in acea zi fatidica, totul parca mergea prea bine. Iar dupa legile lui Muphy:" Cand ti se pare ca totul merge foarte bine... e pentru ca ai trecut cu vederea ceva important." Ar fi trebuit sa fie mai atenta, sa-si aminteasca. Dar nu a facut-o. In acea seara, ii promisese lui Bonnie ca o scoate in oras la cina. Desigur, a uitat. De ce? Fiindca s-a intalnit cu o veche prietena din facultate, care aparent arata foarte bine si nu s-a putut abtine sa nu isi faca de cap o noapte. Trecuse de mult vremea cinei. Uitase de Bonnie si de lumea din jur. Se culcase fara nici o grija, fara nici o remuscare. Aveau sa vina dimineata, cand isi verifica telefonul. Cinci apeluri ratate de la Bonnie si trei de la Finn, amicul ei. Apela mai intai numarul prietenei ei. Nimic, suna si iar suna dar la capatul celalalt nu raspundea nimeni. Panica si vina incepeau sa se infiripe in inima ei.. Suna pe Finn. El raspunde, desi ma degraba nu o facea. Bonnie era in spital, grav ranita si inconstienta. Finn ii povesti cum se intampla: un sofer beat si neglijet a intrat in ea. Medicii spuneau ca a avut noroc ca inca mai sufla. Accidentul se intamplase la cateva strazi mai incolo de casa ei. Sigur Bonniebel se ingrijorase, ca nu a mai aparut sa o ia la intalnire si nici la telefon nu a raspuns. In acea seara, a plans cum nu a facut-o niciodata pana acum. Ea era singura vinovata, ea era soferul beat si inconstient de la volan. Pleca. Cand au dat zorii, Marceline pleca. A plecat in cat mai departe, in Europa.
Iar si-a amintit. Doamne! Cat dorea sa uite! Sa se intorca in timp si sa isi traga o mama de bataie, sa-si bage mintile in cap. Dar faptul era consumat, si-a transformat tinereatea intr-o drama, pe care o va trai mereu de acum in colo. Nu se intoarse acasa. Se saturase de singuratate si de liniste. Linistea o speria. O facea sa auda totul mai clar, mai tare. Asa ca se duse-se la un bar din apropiere. Obisnuia sa cante aici. Era un fel de job pe care il avea in tinerete. Barul era modest, nu iesea in evidenta, tocmai asta ii placea. O facea sa se simta mai bine, se putea cufunda in atmosfera iar muzica era tot timpul buna, ceea ce conta. Intra, si se aseaza la bar intai. Comanda ceva tare si acum astepta, observa lumea. Erau putine persoane, cateva la o masa in spate, razand si vorbind, umpland coltul lor de voie buna. In centru, vre-o patru-cinci tipi erau stransi in jurul unei mese de billiard, urmarind cu atentie toate miscarile, si oferind din cand in cand cateva indicatii discrete jucatorilor. Muzica, era exact cum isi amintea, lenta si linistitoare, invaluindu-ti gandurile si facandu-te sa renunti la celelate patru simturi pentru cateva momente. Bautura era deja in fata ei si o gusta fara a se grabi. Incepea sa se plictiseasca, dar nici acasa nu vroia sa se duca, asa ca plati si porni incetisor spre parc.