Capitolul 6

Spre surprinderea tuturor, 12 adolescenți sosiră câte patru la interval de o oră. Ultima oară, Cutia le aduse cele necesare. Alby avea de condus acum 23 de tineri, jumătate din ei atât de speriați, încât nu avea nici o idee cum va face față provocării. Era un lucru bun că îi divizase în grupuri, fiecare condus de câte un Apărător. Numele părea ciudat, dar fusese acceptat când unul din ei venise cu ideea.

Minho nu mai părea interesat de nimic altceva. Alby urcă până la el.

- Hai să ieșim.

Tânărul nu se împotrivi, nici nu făcu vreo remarcă zeflemitoare. Privindu-l, Alby își dădu seama că slăbise și se mișca încet, ca un om în permanență obosit. Ajunseră afară, iar el abia acum realiză că sunt prea mulți băieți în Poiană. Îl direcționă către deschiderea sudică, dar Minho refuză să intre.

- Deci, am avut dreptate, concluzionă el.

Alby se așeză cu spatele la Poartă.

- Nu poți să abandonezi ce ai început. Uite acolo, o duzină de Boboci. Fără speranța că pot ieși de aici nu-i pot ține sub control. Sunt prea mulți și ar putea distruge totul.

Minho se lăsă să cadă pe iarbă.

- Îl vezi pe cel înalt și brunet de lângă Winston? Îl cheamă Dave. L-am prins când încerca să se furișeze în Labirint. I-a convins pe ceilalți să-l urmeze.

- Sunt cu toții niște idioți!

Alby se întoarse către el.

- Știu că ții la Newt. Nu e vina ta că a ajuns astfel.

- Ba este! L-am abandonat și am fugit ca un laș.

- Nu mai poți face nimic pentru el. Cel puțin, nu pierzându-ți timpul închis într-o cameră. E pe mâini bune. Te poți întoarce în Labirint. Îl poți ajuta găsind ieșirea cât mai repede.

Minho oftă. Se gândise de multe ori la asta. Își dorea să fie din nou între zidurile de piatră, dar avea senzația că îl trădează pe Newt. Nu putea să plece de lângă el, nu încă.

- Ben vrea să ți se alăture.

- Nu.

Alby nu insistă.

- Nu te pot obliga și nici n-am s-o fac. Dar cred că merit măcar o explicație. De fapt... o să explic eu.

Minho îl privi întrebător.

- Să nu crezi că am uitat prima zi când te-ai apucat să explorezi Labirintul. De atunci te-am văzut în fiecare seară când soseai în Poiană: mort de oboseală, dar cu aceeași scânteie în ochi, indiferent de cât de greu era. Și ghici ce: la fel te priveau și ceilalți, pentru că ori de câte ori reveneai, le reînnoiai speranța. Pe urmă a venit moartea lui George, apoi Jack. Erau cu toții îngroziți, dar pentru că tu și cu Newt sfidați teama în fiecare zi, au început și ei să o facă. Poate că nu te interesează, dar... pe mine doar mă ascultă, în timp ce pe tine te-ar urma în Labirint.

Minho se ridică privind către deschidere. Alby își arătase cel mai vulnerabil punct. N-ar fi făcut-o fără o motivație serioasă. Poate că, până la urmă, ce făcea el era cu adevărat important. Sau cel puțin așa considerau ceilalți. Dar era mai important decât Newt?

- El ar fi primul care să-ți spună să nu mai pierzi vremea.

- Habar n-aveam că poți citi gândurile!

Alby izbucni în râs.

- Nici chiar așa. Doar stau mai bine cu intuiția.

Porniră amândoi spre Conac. Într-un fel sau altul, Alby știa că prietenul său luase cea mai bună decizie. Minho urcă în camera lui Newt. Era în continuare adormit. Se așeză pe scaun, privindu-l minute bune.

- Îmi pare rău, prietene. Nu vreau să te las singur... Dar îți promit că într-o zi o să plecăm amândoi de aici.

A doua zi Minho se găsea în fața deschiderii de la Sud, pregătit să-și reia explorarea. Alby îl urmări de la eraj. Tânărul nu așteptă ca pereții să se oprească, porni în fugă și dispăru imediat din raza vizuală.

Parcurse mai mult de trei sferturi de traseu fără să se oprească. Se simțea bine alergând de unul singur, în liniște. Trecuse rapid de joncțiunea unde se întâlniseră cu monstrul. Știa că plecase de mult de acolo, dar nu putu să-și rețină fiorul de spaimă. Chestia aia era făcută să te chinuie mult și bine.

Se opri nedumerit în fața unui zid și compară ultima hartă cu realitatea. Ceva nu era în regulă, pereții nu erau unde trebuiau să fie. Se întoarse și mai verifică încă o dată. Avea dreptate, dintr-un anumit punct Labirintul nu mai era la fel. Continuă să înainteze, adăugând traseul pe o nouă pagină. Nu era sigur de ce nu merge în continuarea celui vechi, dar subconștientul îi spuse că e o idee bună să înceapă altă foaie. Merse în viteză luându-și cât de multe repere putea, mâzgălind în grabă câteva notițe.

În cele din urmă, alarma îl avertiză că era jumătatea zilei. Își scose ceva de mâncare și se puse pe ronțăit în timp ce mergea. Se simțea un pic amețit. Exagerase. În ultima săptămână singurul lui antrenament fusese doar mersul în vârful picioarelor prin camera lui Newt. Mușchii protestară, dar Minho nu avea timp de asta. Porni într-un ritm alert și constant. Dacă o ținea tot așa va ajunge înapoi cu ceva timp înainte ca Porțile să se închidă.

Aprecie că mersese mult mai departe decât dacă ar fi fost însoțit. Se hotărî să alerge de unul singur o periodă. Poate mai târziu, dacă Labirintul rămânea la fel de inofensiv, putea să-l ia cu el pe Ben. Acum nu vroia să mai pună pe nimeni în pericol. Era obosit și fu tentat să încetinească. Ce neghiob fusese. Trebuia să o ia mai ușor.

Minho se concentră intens, încercând să-și amintească traseul fără să apeleze prea mult la hartă. Asta îi distrase atenția de la efort. Era atât de prins încât fu luat prin surprindere când ajunse în Poiană. Făcuse ultima parte automat, fără ca măcar să realizeze pe unde o ia.

- Cum a fost? îl întrebă Alby.

- Frate, chiar mi-a fost dor de asta!

Celălalt râse și îl bătu ușurel pe spate.

- Bine ai venit înapoi, prietene!

Newt se ridică și porni țopăind până la fereastră. Era încă amețit, dar se refăcea din ce în ce mai repede. Se rezemă de pervaz încercând să-și protejeze piciorul stâng. Poiana era aproape goală. Îl zări pe Minho lansându-se înainte ca Porțile să se deschidă complet.

- De ce aleargă singur? șopti.

Rămase acolo până obosi. Nu vroia să se întoarcă în pat, îl dureau toate oasele de cât stătuse întins. Își trase un scaun și continuă să privească. Rând pe rând, tinerii ieșiră, apucându-se de treabă. Newt fu uimit să-l vadă pe Ben pregătit să intre în Labirint. Însă, în loc să-l urmeze pe Minho, se apucă să dea ocol Poienii.

- Neața!

Tigaie intrase cu micul dejun. Îl lăsă pe masă și se apropie. Newt îi răspunse la salut dând din mână, apoi indică fereastra.

- Ce face Ben?

Bucătarul izbucni în râs.

- Vrea să meargă în Labirint, dar Minho nu e de acord. Așa că se antrenează, sperând că într-o zi o să se răzgândească. Aleargă așa de ceva timp.

Newt privi în Poiană gânditor. Ce era în mintea lui Minho? Irosea un ajutor prețios.

- Vrei să-mi faci o favoare?

- Sigur.

- Când dai de Alby spune-i, te rog, că vreau să vorbesc cu el.

Tigaie îi făcu semn că pricepuse, apoi ieși. Newt se întinse după mâncare și începu să înfulece cu poftă. Alby deschise ușa la un minut după ce terminase.

- Neața! Văd că te simți mai bine.

- Glumești? O iau razna aici!

Alby se așeză pe marginea patului, încrucișându-și picioarele.

- Vreau să vorbim.. despre Labirint.

Celălalt îl privi neîncrezător.

- Amice, ești nebun? Nici măcar nu ai ieșit de aici.

- Nu-i vorba de mine. Zilele mele acolo s-au terminat.

Spuse asta încercând să-și mascheze amărăciunea din voce, însă nu fu prea sigur că îi reușise.

- De ce intră Minho singur?

- Păi ... se cam simte vinovat că te-a abandonat în fața creaturii ăleia. Nu sunt sigur, dar cred că nu mai vrea să pună pe nimeni în pericol. Nu-i prea vorbăreț în ultimul timp.

Newt oftă.

- Nu chestia aia mi-a rupt piciorul.

Alby îl privi confuz.

- Ce ați făcut voi doi acolo?

- Nimic ciudat, te asigur. Am mers pe același traseu așa cum o făceam de obicei. În apropiere de Poiană, ne-am întâlnit cu monstrul. Era probabil ascuns într-un coridor adiacent. Ne-a lăsat să trecem, apoi a apărut în spatele nostru.

- Minho mi-a spus că ai rămas în urmă să îl ții pe loc.

- Da. Dar nu din motivele pe care și le închipuie el.

- Ce vrei să spui?

Newt încercă să-și găsească cuvintele.

- După ce a plecat, creatura se pregătea să mă ucidă. Am văzut-o dându-se înapoi, gata să-mi aplice lovitura. Și m-am bucurat, înțelegi? Îmi doream asta!

Vorbi din ce în ce mai repede. Îi era teamă că dacă se oprește nu va mai avea curajul să spună totul.

- Nu știu din ce motiv nu și-a dus planul până la capăt. Când am îndrăznit să deschid ochii era deja plecată. Iar asta m-a înfuriat. De ce plecase cu șansa mea? Nu-mi amintesc prea multe, știu doar că la un moment dat mă cățăram pe niște plante din alea care cresc peste tot. Vroiam să mă arunc de acolo. Dar m-a oprit o insectă din aia metalică. Mi-a sărit pe mână și am scăpat mănunchiul de tulpini. Am alunecat în jos pe zid. Apoi m-am trezit aici.

Newt se opri căutând să-și recapete suflul. Se simțea de parcă abia ieșise din Labirint. Alby nu știa ce să-i răspundă.

- Credeam că ești fericit acolo...

- Am fost. Dar nu știu ce se întâmplă cu mine. Uneori mă cuprinde disperarea și tot ce îmi doresc e ca durerea să înceteze. Vreau să.. nu mai fiu. Doar atât.

Alby se ridică. Ar fi vrut să știe o cale de a-și arăta compasiunea, dar ceva îi spunea că nu pentru asta îi vorbise Newt despre cele întâmplate. Următoarea lui replică îi dovedi că nu se înșelase.

- Trebuie să-l convingi pe Minho. Are nevoie de Ben. Locul ăla e imens!

Alby încuviință.

- Te rog să nu-i spui despre.. ce a fost.

Minho continuă să exploreze aceeași secțiune. Înțelese că zgomotul înfundat pe care îl auzeau în fiecare noapte venea de aici: Labirintul își schimba forma. Înjură cu năduf. O să-i ia toată viața ca să-i dea de cap. Și mai erau încă trei deschideri. Joncțiunea în forma literei T prin care ajungea în zona mobilă îl intriga. Era mereu acolo, neschimbată. Minho alegea mereu direcția din stânga, dar trebuia ca cineva să verifice în paralel cealaltă zonă. Știa că are nevoie de altcineva, dar nu vroia să mai pună pe nimeni în pericol. O să alerge mai repede ca să poată intra și în cealaltă secțiune, va găsi el o cale.

Porni înapoi cu un minut înainte de declanșarea alarmei. Când ajunse în Poiană își lăsă lucrurile în camera de la parter pe care o împărțea cu Alby și intră la duș înainte de cină. Când ieși fu interceptat chiar de șef.

- Salut.

Minho îl privi întrebător în timp ce își ștergea părul. Trebuia să se tundă, însă nu avea încredere să-și dea capul pe mâna cuiva.

- Hai să mergem în camera de Adunări. Nu vreau să ne audă cineva.

Acum că numărul lor ajunsese la aproape 40, precauția era cu adevărat necesară. Alby descuie ușa.

- Trebuie să discutăm despre Ben.

Minho deschise gura să protesteze, dar celălalt fu mai rapid.

- Știu ce simți în legătură cu Newt. Am vorbit azi cu el. Te-a urmărit și a vrut să știe de ce intri singur în Labirint. Chiar el mi-a cerut să te caut.

- Și ce, acum ne conduce Newt?

Alby oftă. Se pregătise de o confruntare dificilă.

- Uite ce e: dacă numai jumătate din ce mi-a spus este adevărat, atunci ai nevoie de ajutor. Este decizia lui Ben. Fie că accepți, fie că nu, o să-i dau voie să intre în Labirint. Cred însă că e mai bine să mergeți împreună la început.

Minho se stăpâni cu greu.

- Doar testează-l. Dacă nu e potrivit, atunci îți jur că te las să faci ce vrei. Poți să te apuci să rozi din ziduri dacă asta te face fericit, ok?

Celălalt îl privi înmuiat.

- Ești puțin cam nebun, știai?

- Nu cred că te-am întrecut, replică Alby.

Ieșiră împreună râzând, iar Minho plecă în căutarea lui Ben.

A doua zi, cei doi porniră în fugă prin Labirint. Când ajunseră la coridorul lui Newt, Minho încetini în mod deliberat, iar celălalt preluă conducerea. Spre uimirea lui, Ben urmă traseul de parcă asta făcuse de când se știa. Continuară așa până când Minho decise că are nevoie de răspunsuri.

- Stai puțin.

O luară la pas, iar Ben se gândi că nu-i o idee rea să mânânce. Minho intră direct în subiect.

- M-ai urmărit după ce intram în Labirint?

Ben încercă să râdă cu gura plină și scoase un sunet care îl făcu să semene cu unul din râmătorii lui Winston.

- Fii serios, Alby m-a supravegheat ca un vultur. Dar mi-a adus hârtiile tale. Probabil că le copia în timpul nopții. M-am pus pe tocit, în timp ce mă antrenam zilnic.

- Cum adică?

- Păi, dădeam ocol Poienii. La început doar câteva ore pe zi, apoi din ce în ce mai mult. Asta le-a cam tăiat cheful Bobocilor. Vreo doi s-au ținut după mine, dar au abandonat când au văzut că nu-i suficient doar să alergi.

Minho ridică o sprânceană, întrebător. Ben își scoase ambele pumnale prinse în curelele din fața rucsacului și le aruncă unul după altul, cu o precizie uimitoare, în aceeași tulpină groasă de iederă. Minho fluieră admirativ.

- Asta o să-ți fie de ajutor. Sunt niște.. chestii pe-aici.

- Despre asta vorbești?

Ben se căută prin buzunare și-i întinse o foaie împăturită. Minho se uita la un desen al creaturii, executat cât se poate de exact.

- Mi l-a dat Newt. El l-a făcut.

Deasupra era scris un cuvânt: Dureros. Nu era un nume prea rău.

- Nu ți-e teamă?

- De Newt?

Minho îi arse o palmă după ceafă, în glumă.

- De creatură vorbeam, deșteptule!

Ben izbucni în râs și nu răspunse. Celălalt înțelese.

- Deci, cam așa se simte ironia de partea cealaltă.

Continuară să meargă în tăcere. Minho se gândi că ar trebui să-i explice despre ce se întâmpla în timpul nopții.

- Tocmai am intrat în secțiunea mobilă. De o lună se schimbă aproape în fiecare seară. Acum patru zile a rămas la fel timp de două nopți. Uneori tiparele se repetă. Cred că singura cale de a înțelege ce se întâmplă cu adevărat este să verificăm în același timp toate secțiunile.

- Deci mai ai nevoie de încă două persoane?

- Nu, șase.

Ben îl privi nedumerit.

- Joncțiunea prin care am trecut duce în două direcții. Dacă am dreptate, sunt câte două secțiuni pentru fiecare intrare în Labirint.

- Păi, hai să verificăm.

Se întoarseră la coridorul în formă de T și porniră spre dreapta. În afara câtorva fundături, traseul continua mult în interior. Piuituri intermitente îi avertizară că trecuse jumătate de zi. Ben ridică mâna stângă și indică ceasul.

- Mi-a făcut rost Alby de el.

Minho îl bătu ușor pe spate.

- Bun așa. Chiar mă gândeam să-l trec pe listă.

Ben se opri.

- Deci, o să devin Alergător?

- Alergător?

- Așa mi-a zis unul din Boboci și numele a prins. Au senzația că suntem un fel de eroi.

Asta explică de ce fugeau toți din calea mea în Poiană. Minho zâmbi.

- Da, ai trecut testul. Hai să ne întoarcem ca să le dăm vestea cea mare. De data asta, te las pe tine să mă conduci.

Ben își luă rolul în serios. Porni înainte, uitându-se cu grijă în toate direcțiile. Minho continuă să alerge în urma lui, atent doar pe jumătate. Ieșirea din Labirint nu mai era atât de simplă acum că zidurile se mișcau într-una. Își făcu un plan pe care avea de gând să-l discute cu Alby. Se uită la ceas. Mai aveau destul timp.

- Pun pariu că nu poți să faci așa.

Apucă din mers o plantă și tăie o bucată fără ca măcar să se oprească. Ben încercă să-l imite. Nu-i reuși complet, dar măcar se descurcase mai bine ca Newt. Minho îi arătă încă o dată, explicându-i:

- Contează să ai cuțitul bine ascuțit. Ai grijă să nu nimerești în vreun nod. Iar când o tăi, fă în așa fel încât să mergi un pic în diagonală.

Ben se distră cu asta vreme de câteva minute. În cele din urmă rămase cu o bucată de tulpină în mână, dar nu era prea sigur cum făcuse. O să mai încerce în Poiană. Nu se putea concentra cu Minho în spatele lui, urmărindu-i fiecare mișcare.