Liberă să plec
Prima persoană căreia i-am spus despre asta a fost Lissa, desigur. A fost așa tristă să audă că o cam las în urmă. Faptul că voi fi așa departe de ea, a făcut-o să izbucnească în lacrimi. Dar după ce i-am explicat situația în care mă aflam și după nenumărate promisiuni că vom vorbi în fiecare zi, s-a mai calmat. Normal că nu aș uita-o vreodată. Totuși, e cea mai bună prietenă a mea, și ea știe asta prea bine.
După ce lacrimile au încetat, mi-a spus că se bucură pentru mine, pentru că am ales să îmi urmez visurile, și m-a asigurat că o să am parte de susținerea ei necondiționată. Jur că nu mi-aș dori ca nimeni altcineva să îmi fie cea mai bună prietenă.
Totuși, următoarele persoane cu care am împărtășit această veste nu au fost la fel de încântate să o audă. În special una din ele.
- Rusia! Rusia! a fost tot ceea ce a putut mama mea să spună după lungul discurs pe care l-am ținut. Nici într-o mie de ani, Rosemarie! Nu te duci nicăieri!
Doamne, doar știe cât de mult mă irită să îmi spună așa.
- Scuze mamă, dar cu sau fără acordul tău, eu mă duc.
Am grijă să rânjesc la ea, pentru a îmi accentua frustrarea.
- Nu prea cred. Din câte știu eu, încă mai sunt opt luni până faci optsprezece ani, și fără un acord scris din partea noastră, a părinților tăi, nu poți merge nicăieri! Deci, nu te duci nicăieri!
- Bine! Știi ce? O să aștept opt luni! Și după asta, voi aplica din nou, și așa voi pleca din rahatul ăsta de casă odată pentru totdeauna!
- Ai grijă cum vorbești, Rose. Tatăl meu se sinchisește să spună în sfârșit ceva.
- Uau! Uitați-vă la el, vorbește! Sincer, tată, credeam că o să o lași pe mama să se descurce singură cu situația asta, ca de obicei, dar desigur, ai și tu un cuvânt de spus în asta, doar nu puteam să mă aștept la altceva. Așa că spune. Să te auzim. Sunt curioasă să aflu cum mă vei insulta și de data asta.
- De fapt, mă gândeam că ar trebui să te duci. Calmul din vocea lui contrastează cu spiritele aprinse din cameră.
- Ce? Este tot ceea ce eu și mama putem spune la unison.
Uite, ne sincronizăm. Trebuie că suntem cu adevărat surprinse dacă se întâmplă asemenea lucruri.
- Da. Cred că a trăi pe cont propriu te-ar învăța câte ceva. Desigur, nu cred că Rusia e cea mai bună alegere și nu prea sunt de acord cu asta, dar cred că, la urma urmei, acel loc e la fel de bun ca oricare altul. Pe lângă asta, faptul că te duci acolo să studiezi e mult mai bine decât să stai acasă făcând nimic altceva decât să cheltui bani aiurea.
Aha, deci despre asta era vorba. Bani. Nu mă surprinde, serios. Dar sincer, puțin îmi pasă. Pentu prima dată în viața mea, omul ăsta mă susține. Pentu faptul că îmi dă acordul, din partea mea, poate să îmi spună orice îi trece prin cap.
- Ți-ai pierdut mințile? Vorbim aici despre o țară atât de îndepărtată, Abe. E pe un alt continent, știi asta, nu? Mama deja a început să gesticuleze, ceea ce nu aduce niciodată vești bune.
- Da, sunt chiar foarte conștient de asta. Dar tot cred că ar trebui să o lăsăm să plece. Și, oricum, la cât de bine o știu pe fiica noastră, va veni înapoi acasă în mai puțin de-o lună.
Auch. Asta chiar a durut. Dar știi ce? Am sa îndur și critica asta. Dacă înseamnă că mă lasă să plec, am să tac și am să îi las să mă critice cât vor.
- Bine! Bine! Fie! Mama deja sună disperată, deci nimic nu e nou sub soare. Fă cum vrei! Fă ce naiba vrei, nici că-mi mai pasă!
Și cu asta, trântind ușa sufrageriei în urma ei, mama își face ieșirea, dramtică, ca întotdeauna.
Liniștea se așterne în cameră și simt nevoia apăsătoare să spun ceva, dar cuvintele nu prea îmi vin.
Într-un final, îmi dreg vocea și deschid gura.
- Mersi, tată.
Auzindu-mă, e mai mult decât surprins. Și eu sunt. Nu prea îi spun cuvintele astea des. Nu prea am ocazii, sinceră să fiu.
Dar ce spune el, aia mă surprinde pe mine.
- Oh, kiz. Nu trebuie să îmi mulțumești pentru nimic. Uite, știu că nu sunt mereu prin preajmă și că tind să cer cam multe de la tine de obicei, dar tot ce vreau de fapt, cu adevărat, e ca tu să fii fericită.
Simt cum mi se adună lacrimi în ochi, dar să fiu al naibii dacă am să plâng.
Cum eu nu îi răspund, el continuă să vorbească:
- Și acum, daca programul ăsta în care te înscrii te face fericită, să știi că te susțin. Dar cu unele condiții.
Auzind asta, mă încrunt așa tare că mă doare fruntea. Sigur, acum o să vină cu o listă întreagă de cerințe pe care nici dracu' nu le va putea îndeplini.
Dar, spre surprinderea mea, au fost doar două. Prima, să nu cumva să mă mut într-un cămin. El va avea grijă de locul unde voi sta, promițându-mi că îmi va găsi un apartament. Și a doua a fost să termin ceea ce încep, indiferent ce se întâmplă.
Și cred că pot să mă țin de aceste cerințe. La urma urmei, am stat atâția ani în casă cu ei, și sincer, aș face mult mai multe doar ca să plec de aici.