Acum nu o sa ma omori, nu?

Pur si simplu stateam acolo, cu ochii inchisi, pregatita sa aud un zgomot asurzitor in linistea diminetii. Sunet care nu a venit.

Deschid ochii sa vad ce s-a intamplat.

In fata mea, e cineva stand pe vine, punandu-mi cutiile pe podea, dupa care se ridica. Si singurul lucru constient pe care il pot face este sa imi tin gura inchisa in momentul in care imi cade fata. Tipul asta e al naibii de inalt. In jur de doi metri. Comparandu-l cu cei un metru saptezeci ai mei, trebuie sa ma uit la fata lui cu capul inclinat.

Pentru cateva minute, ma holbez la el fara pic de rusine. Nu ma pot abtine, jur. Pe langa inaltimea lui impresionanta, barbatul din fata mea e surprinzator de aratos. Parul saten, lung cam pana la umeri, ii este legat intr-o coada la baza gatului, din prinzatoare scapandu-i niste suvite care ii incadreaza fata la fix. Si dumnezeule, fata lui. Ochi caprui inchis, ciocolatii, un maxilar puternic si buze perfect conturate. Mutandu-mi ochii in jos, ii admir corpul bine lucrat, si jur ca nu am mai vazut pe nimeni aratand atat de bine purtand un banal tricou negru - desigur, stramt in toate locurile potrivite – si o perche de pantaloni de trening.

Deodata, devin foarte constienta de felul cum arat. De ce naiba nu am putut sa ma machiez putin azi dimieanta? Oare imi arata bine parul? Ce port ma avantajeaza?

Gandurile imi sunt intrerupte de o voce joasa, cu accent puternic.

- Ultima data cand am verificat, tu erai cea care nu se uita pe unde merge.

Uau, de unde imi pot cumpara si eu ceva din calmul pe care il afisteaza tipul asta? Daca rolurile noastre ar fi fost inversate, eu una m-as fi rastit la el deja.

Calm sau nu, are dreptate. Dar il voi lasa sa aiba dreptate? Desigur ca nu! Mi-am facut o reputatie din a nu admite chestii din astea cu voce tare.

- Pai, daca tot erai asa atent pe unde mergi, ai fi putut sa te dai la o parte din calea mea, spun eu, in timp ce imi iau cutiile de pe jos, il ocolesc, si intru la mine in apartament.

Cand ies, a disparut. Foarte bine. Nu am timp sa ma cert cu el.

Cobor, si cand ajung in capatul scarilor, sunt socata sa il vad pe tip acolo, uitandu-se la restul cutiilor mele. Le inspecteaza sau ceva? E vreun detectiv?

- Toate astea sunt ale tale?

- Da.

- Si ai de gand sa le duci sus de una singura?

- Cam asa ceva, de vreme ce nesimtitii care le-au adus aici le-au lasat afara cu o prostie de bilet si au plecat, ii explic in timp ce caut ceva cutii mai usoare de carat tura asta, si fara sa mai astept un raspuns, ma apuc sa urc din nou.

Intrand din nou in apartament, dau drumul la cutii pe podea, si cand deschid usa de la intrare, il gasesc acolo, asteptand, cu trei cutii in brate. Surprinsa, tip putin. Cum mama naibii e atat de silentios? Jur ca nu l-am auzit urcand in urma mea. M-a speriat asa tare ca aproape am facut infarct.

Cand vrea sa intre, ma impleticesc si reusesc pana la urma sa ma lipesc de un perete, ca sa ii fac loc sa treaca.

Fara sa rosteasca un cuvant, dupa ce si-a eliberat mainile, iese pe usa. Il urmez.

- Stii, nu trebuie sa ma ajuti.

Trebuie sa recunosc ca acum ma simt cam prost pentru reactia mea de mai devreme. Am fost o scorpie.

- Stiu. Dar vreau sa o fac.

- De ce? Nu ma pot opri din a intreba.

Ridicand alte trei cutii, ofreaza cand imi raspunde:

- Pur si simplu.

Nemultumita de raspunsul primit, iau ultimele cutii si il urmaresc pe scari.

Nu pot sa spun ca ma plang de faptul ca mi-a luat mult mai putin decat ma asteptam sa imi aduc lucrurile sus.

Inchizand usa de la apartament in urma mea, las cheile pe masuta de langa, si ma holbez la el. El face la fel, uitandu-se la mine din mijlocul holului.

Okay, e cam ciudata situatia asta.

Dregandu-mi vocea, spun primul lucru care imi trece prin minte.

- Acum, nu ai de gand sa ma omori, nu?

- Poftim? E singurul lucru pe care il poate spune el, surprins.

- Stii tu, cum se intampla in filme. Tipul se face ca o ajuta pe tipa, se da drept unul de treaba, dar de fact e un psihopat, si in momentul in care e singur cu ea la ea in casa, bam! Scoate un cutit si ii taie gatul pentru propriul amuzament. Sau, ma rog, orice alta chestie sadica.

Doamne, cum se poate uita la mine. Probabil crede sa sunt nebuna de legat. Nu ca l-as invinui. Ce-a fost in capul meu sa spun asta?

- Cred ca ar trebui sa plec.

Buna treaba, Rose. Tocmai ai stricat totul. Tu si gura ta mare. Tipul te stie de cateva minute si deja l-ai speriat. Deja crede ca sunt nebuna.

- Asteapta. Eu... iti multumesc ca m-ai ajutat. Serios. Si imi... imi pare rau ca m-am rastit la tine mai devreme. Sunt cam irascibila. Nu am prea dormit azi-noapte. Dar uite, as vrea sa iti intorc favorul. Stii vreun loc prin apropiere de unde pot sa comand, stiu si eu, o pizza? Nu e chiar mult, dar as vrea sa te rasplatesc.

- Nu iti mai fac griji ca te-as putea omori?

Doamne, cum se rostogolesc vorbele din gura lui. Accentul lui e asa fascinant. As putea sa il ascult toata ziua.

- Nah, e okay. Doar daca nu vrei cu adevarat sa ma omori. Dar imi asum. Macar as muri cu burta plina. Deci, ce zici?

- Suna tentant, dar nu pot ramane. Trebuie sa fiu in alta parte.

- La ora sase dimineata? E tot ce imi vine in minte sa spun pentru a-l face sa stea. E in regula daca nu vrei sa fii in preajma mea, stii? Nu trebuie sa ma minti. Pot sa fac fata adevarului. Sunt fata mare, nu ma apuc de plans.

- Nu te mint, isi pastreaza el calmul in voce, desi se incrunta.

- Bine, cum zici tu. Atunci inseamna ca putem amana. Stii unde locuiesc. Oricand iti vine pofta de-o pizza, cauta-ma.

Vazandu-mi determinarea, pare cumva amuzat. Nu cred totusi ca sunt asa amuzanta. Nici nu incercam. Inca.

- Bine. Cum doresti.

Si cu asta, s-a dus.

De ce am impresia ca nu ma va cauta?