Prima zi de scoala

Urmatoarele zile au trecut fara sa se intample nimic special. Faptul ca nu cunosc pe nimeni pe-aici nu ma ajuta prea mult. Singura persoana la care as putea apela e tipul de alaturi. Dar el nu prea pare interesat sa isi petreaca timpul cu mine, si asta a fost evident de cand l-am cunoscut.

Asa ca mi-am pierdut timpul vorbind cu Lissa, ascultand numeroasele ei experiente de la universitate, si cum e sa locuiasca cu pacostea aia a ei de iubit, experiente din care eu nu prea am pe moment. Pe langa asta, zilele mele s-au compus dintr-o continua leneveala pe canapea, cu ochii lipiti de televizor, incercand sa inteleg intriga vreunui film dubios. Totusi, ii multumesc domnului ca nu trebuie sa inteleg rusa ca sa ma bucur de un meci de fortbal. Cand nu gaseam ceva interesant, shcimbam ecranul si dadeam scroll pentru ore intregi pe Instagramul vreunui necunoscut.

Cand a venit in sfarsit joia, eram intr-adevar incantata. Era, in sfarsit, prima mea zi de mers la universitate, chiar daca nu urma sa am vreun curs astazi, ele incepand saptamana viitoare. Astazi doar ni se vor prezenta imprejurimile si sper ca si cele mai interesante locuri unde te poti distra, pentru ca hai sa fim seriosi, nu ma interesaza doar partea academica a acestei experiente.

Cumva, am reusit sa nu intarzii in modul meu caracteristic, daca va vine sa credeti. Chiar si asa, cand am ajuns, locul era ticsit de lume. Serios, nu e loc nicaieri, aproape a fost necesar sa ma bat cu vreo doi oameni ca sa ajung la cortul destinat anului meu.

Acolo, tipul care presupun ca va conduce turul sta rezemat de cort si fumeaza, si pare a fi cel mai plictisit om dintre toti pe care i-am vazut astazi. Spre surprinderea mea, imi pare a fi doar un alt student. Unul destul de aratos. Inalt, bine facut, dar ce ma atrage cel mai mult la el sunt ochii verde inchis, si da, poate oi suna ca o compunere din clasa a cincea, dar chiar zici ca-s ca smaraldul. Si cu parul lui de culoarea nisipului aranjat in asa fel incat sa para ca nu a depus nici cel mai mic efort sa arate asa bine, ce pot sa spun, fata lui nu e una la care e usor sa ramai indiferenta. Pe o eticheta de pe pieptul camasii scrie Hello, I am Adrian Ivashkov, si cred ca numele asta e unul pe care o sa vreau sa mi-l aduc aminte.

Dupa ce a ajuns toata lumea, si-a stins tigara si a inceput sa vorbeasca. Si la naiba, vocea lui suna a naibii de bine. Are un fel de raguseala, combinata cu o atitudine de sunt mai bun decat voi toti, fraierilor:

- O.K, deci... cam asa o sa stea lucrurile azi. Voi sunteti motivul pentru care m-am trezit dis de dimineata, dupa o noapte intreaga de petrecut. Si sunt a naibii de mahmur. Deci uite cum o sa facem ca sa va fie bine: eu vorbesc, voi taceti. O sa ma ascultati ca si cum viata voastra ar depinde de asta, si modul in care o spune ma face sa cred ca chiar ne va stragne de gat daca il intrerupem. Am o durere de cap teribila, cea mai nasoala din viata mea, si nu am nevoie ca voi sa umblati aiurea pe-aici punandu-mi un car de intrebari. Asa ca gura inchisa. Vom face turul asta nenorocit, eu o sa incerc sa fiu un ghid dragut, desi nu promit nimic, si ne intoarcem la cort. Abia atunci, fiecare are sansa sa imi puna o intrebare. Una singura. Asa ca fiti intelepti, piticaniilor. Ne-am inteles? Da? Nu? Ah, si inca ceva: daca cuiva nu ii convine, putin imi pasa. Puteti merge sa va plangeti cuiva caruia ii pasa. Deci, avem plangeri?

Linistea mormantala din partea noastra il face sa zambeasca.

- Perfect! Atunci sa mergem.

Oh, baiete. Deja imi place tipul asta. E exact pe placul meu. E dat naibii. Pot sa sper oare ca il voi mai intlani pe-aici?

Dar in ciuda faptului ca tipul e super, nici macar el nu a putut face turul asta mai putin plictisitor. Am trecut de la cladire la cladire, in timp ce-l ascultam pe Adrian bolborosind despre valoarea lor istorica sau ceva rahaturi din astea, nu ca am si ascultat. La un anumit punct, nici nu am mai putut tine pasul cu ceea ce spunea, si chair daca mi-as fi dat silinta, oricum as fi uitat informatia pana ajungeam acasa.

Intr-un sfarsit, am ajuns inapoi la cortul nostru, picioarele ma dor de mor si nu stiu cum sa ajung mai repede acasa.

Dar mai intai, partea cu intrebarile. Chiar si cu cate una pe cap de persoana, tot o sa dureze o eternitate pana terminam, si cu drag mi-as sacrifica vreun deget sau ceva intr-un ritual, pentru a scapa de-aici. E asa o pierdere de timp. Si toata lumea intreaba fix aceeasi chestie, cu alte cuvinte. Si cred ca am auzit acelasi raspuns de cel putin trei ori. Serios acum, nu trebuia ca lumea sa fie atenta?

Cand a venit randul meu, m-am decis sa fac lucrurile interesante.

- Esti singur?

Sprancenele lui Adrian se ridica. Bun. L-am surprins. Apoi, ascunzandu-si surprinderea, mi-a aruncat un zambet strengaresc si s-a intors spre ceilalti.

- Vedeti? Asta e ce numesc eu o intrebare buna. Dati-i fetei aleia un premiu ceva.

Toata lumea rade, si hei, ce pot sa spun – stiu cum sa atrag atentia in avantajul meu.

- Oh, si raspunsul e da, continua el, inca amuzat.

Multimita de sansele mele cu Adrian pe viitor, in drum spre casa, m-am oprit sa-mi fac cumparaturile la supermarket-ul din apropiere. Siiii, m-am cam lasat dusa de val, fiind hamesita dupa tutul acela infernal, asa ca am ajuns sa car trei sacose pline cu toate prostioarele care mi s-au parut apetisante.

Cand am ajuns in fata cladirii mele, cum ma chinuiam sa deschid usa de la intrare fara sa dau drumul sacoselor acelora tampite de hartie, unul dintre pachetelele mele de jeleuri a decis ca vrea sa plece intr-o misiune sinucigasa, astfel aterizand pe jos. Perfect! Macar bine ca am deschis usa.

Acum, incercand sa o mentin deschisa, trebuie sa gasesc un mod de a-mi contorsiona corpul intrucat sa iau de pe jos blestemata aia de punguta, ca doar nu renunt eu la portia mea de zahar.

Doar ca ce sa vezi? Cam jumatate din cumparatri mi se varsa pe papucii cuiva. Si spre norocul meu, papucii apartin nimanui altcuiva decat vorbaretului meu vecin.

- La dracu', nu imi pot opri gura din protestat in timp ce imi pun sacosele pe jos si ma apuc sa strang tot.

Ca un adevarat barbat de treaba ce e, ma ajuta.

- Atatea alegeri sanatoase, parca aproape-mi reproseaza, zgaltaind punga de M&M's.

- Hei, da-mi aia inapoi. Sunt favoritele mele, imi arat indignarea si insfac punga din mana lui. Cum poate v-ati dat seama, sunt foarte posesiva cu dulciurile mele.

Dupa ce am pus toate lucrurile inapoi in sacose, el mi le-a luat din mana.

- Lasa-ma sa te ajut.

Uau, se pare ca cavalerismul n-a murit, asa cum credeam eu. Asa ca daca se ofera, de ce sa nu-l las sa o faca? Pun pariu ca el nu o sa scape nimic pe jos, nici macar daca ar urca scarile in fuga.

Doar ca nimeni nu alearga. Urcam scarile in liniste, iar mintea mea e prea ocupata sa se gandeasca la un motiv pentru care el e dragut cu mine in ciuda faptului ca eu am fost mai mult enervanta pentru el si nu prea cred ca merit ajutorul asta de la el.

Nu am avut sansa sa vin cu un raspuns, si naiba sa ma ia daca il voi intreba. Se pare ca voi ramane cu un mister al vietii de rezolvat, intrucat etajele s-au terminat. Ii multumesc, mai mult fastacindu-ma, nestiind cum sa intru mai repede in apartament. Nu stiu de ce, dar tipul asta ma face sa ma simt putin ciudat.