Instructorul Belikov
In sfarsit, e sambata. A trecut o saptamana de cand sunt aici si in afara de plictiseala constanta pe care o simt, lucrurile chiar decurg bine. Cine stie, poate urmatorii doi ani nu vor fi chiar asa de rai. Desigur, poate vor fi mai suportabili daca imi gasesc si vreun prieten pe-aici.
Si macar azi am ceva de facut. Urmeaza sa particip la primul meu curs de autoaparare si tot azi voi afla daca maretul domn Belikov ma accepta ca invatacel sau cum i s-o mai spune. Nu am mari asteptari, dar sunt chiar incantata. Dar ca sa fiu complet sincera, ma cam rog sa ma accepte. Felul in care Mia aproape il venera mi-a atras atentia si trebuie sa aflu mai multe despre el.
Dupa un dus rapid, am sansa sa imi port noile haine sport – colanti de yoga si o bluza vaporoasa de culoarea liliacului, care se simte ca si cum nu as purta mai nimic pe mine. Imi prind parul intr-o coada in crestetul capului si las libere cateva suvite sa imi incadreze fata. Arat traznet, ce sa mai zic, si ma simt increzatoare. Poate voi si da numarul meu de telefon cuiva astazi.
Inainte sa plec, ma agat si de o geaca, pentru orice posibilitate. Inca nu m-am obisnuit cu vremea schimbatoare de aici, si oricum incepe sa se lase frigul.
In drumul spre sala, cam la vreo zece metrii in fata mea, vad o figura familiara. E el! Tipul care locuieste de partea cealalta a holului! La naiba, a trecut o saptamana intreaga de cand il stiu si nici macar nu ii stiu numele, chiar daca am dat unul peste altul in multiple ocazii.
Mergand inaintea mea, pare sa aiba aceeasi destinatie ca a mea. Sper sa nu. Dar doamne, sper sa nu se intoarca sa ma vada, ca va crede ca il urmaresc peste tot. Si totusi, punand raul in fata si presupunand ca mergem in acelasi loc, asta ar fi ciudat ca naiba. Nu vreau sa para ca sunt o adolescenta indragostita care e in stare sa isi urmareasca obiectul afectiunii peste tot ca vreo obsedata. Nu, Rose Hathaway nu face din astea.
Cum ma asteptam, cel mai groaznic lucru s-a intamplat si tipul intra in sala. Astept cateva minute afara, sperand sa nu dau peste el cand intru, timp in care imi fac in minte un plan. Daca cumva – sigur – voi da peste el, ii voi spune ca e singura sala pe care am gasit-o prin apropiere. Asta e destul ca sa nu ma creada vreo ciudata, nu?
Desigur, antrenamentele mele de sambata ies din discutie. El pare genul de om care urmeaza un program super strict si mi-as paria toti banii (pe care nu ii am), ca il voi gasi aici si sambata viitoare, asa ca pas. Doar ca va trebui sa imi conving instructorul sa ma mute intr-un alt grup de-al lui si sa rezolv orice problema ar putea rasari. Dar hei, orice sa nu dau nas in nas cu tipul asta prea des. Desigur, probabil va trebui sa vin cu o scuza, dar asta nu va fi o problema pentru mine. Am mintit-o pe maica-mea cam de pe vremea cand am inceput sa vorbesc, asa ca sa servesc o minciuna unui strain e floare la ureche.
Cateva minute mai tarziu intru in sala, mirosul de piele si transpiratie dandu-mi stomacul peste cap mai mult decat o face anxietatea de a-mi intalni vecinul. Norocul meu ca nu e prin preajma. Ma indrept spre tejgheaua la care Mia, zambitoare, ma asteapta. Primesc de la ea o cheie pentru dulap si inainte de a ma face nevazuta, o intreb cum au ramas lucrurile cu antrenorul personal. Spre surpriza mea, Mia ma anunta ca am intrat. Asta da veste buna. Daca il voi putea evita pentru restul zilei pe rusul care locuieste alaturi de mine, voi declara ziua asta una minunata.
E deja zece si un minut cand am intrat in sala pentru cursul de autoaparare, desi am facut tot posibilul sa nu intarzii. Sala care e deja plina si abia mi-am gasit un loc, undeva un fundul camerei. Se pare ca va trebui sa mai lucrez la punctualitate daca vreau sa si invat ceva la cursul asta, pentru ca, la naiba, nu pot vedea nimic din ce se intampla in fata salii. Nu m-am considerat niciodata o persoana scunda, dar in momentul asta, trebuie sa imi reconsider afirmatia, intrucat mai toti de aici ma intrec in inaltime. La naiba cu voi, rusilor si cu cine v-a dat gene asa bune!
Cineva inchide usa de la intrare si sporovaiala inceteaza. Toata lumea e atenta la ceva ce se petrece in fata, nu ca as si putea vedea la ce.
- Buna dimineata! Numele meu este Dimitri Belikov si voi fi instructorul vostru pentru acest curs de autoaparare.
Super! Imi voi cunoaste antrenorul personal mai devreme. Ziua mea devine din ce in ce mai buna. Poate voi si avea sansa sa il conving ca voi fi o eleva pe cinste. Nu multa lume poate rezista sarmului meu, pana la urma.
- Okay, voi face o mica prezenta, pentru a fi sigur ca toata lumea care s-a inscris a nimerit unde trebuie.
De ce mi se pare cunoscuta vocea asta?
Strigand nume de familie pe care nu cred ca le voi putea vreodata tine minte, intr-un sfarsit, a ajuns la mine. „Rosemarie Hathaway-Mazur". Uau. Cine ar fi crezut ca numele meu va suna atat de bine in accentul cu accentul asta?
Ridic mana desi nu cred ca are vreo sansa sa ma vada, si spun „Prezent", si il rog sa ma strige Rose in loc de numele meu complet.
- Unde esti? Nu te pot vedea. Vino mai aproape, te rog, lasa-ma sa te vad.
Plec de la locul meu si, in atentia tutuor, ma intrept spre fata salii. Trec de o tipa si ii vad silueta celui care m-a strigat. Apoi, ochii nostri se intalnesc. Picioarele mi se opresc ca la semnal, grele ca betonul, si tot ce pot sa fac e sa ma holbez la el, ca tampita.
Oh, dracu' sa ma ia! Instructorul Belikov nu e nimeni altcineva decat vecinul meu!