Despartirea

Urmarind filmul imbratisati pe canapea, Adrian primeste un mesaj pe telefon. Eu fiind mai aproape de masuta de cafea, el ma roaga sa-i dau telefonul. Spre ghinionul meu, telefonul are inca ecranul aprins si fara sa imi pot stapani curiozitatea, ochii imi cad pe continutul mesajului. E de la cineva pe nume Sydney. Numele ca numele, dar mesajul in sine e mai socant: „Mai treci pe la mine in seara asta, iubitule?"

Cand ii dau telefonul, nu spun niciun cuvant pentru cateva momente, prefacandu-ma ca nu am vazut nimic, si profitand de faptul ca el nu a observat ca am citit mesajul. In loc sa il intreb direct ceea ce ma omoara sa stiu, urmez o alta strategie:

- Una din multele tale admiratoare?

E o gluma de-a noastra asta, considerand popularitatea lui printre studente, dar hei, orice gluma are o farama de adevar in ea, nu?

Raspunsul lui imediat e de a rade.

- Nu, e doar Eddie. Vrea sa stie daca mai mergem maine la muzeul ala.

Uau, o minciuna asa elaborata. Chiar s-a folosit de persoane pe care le cunosc. Oare Eddie l-ar sustine? Dar nu sunt impresionata. De fapt, sunt a naibii de furioasa ca are tupeul sa ma minta in fata. Imi vine sa ii rup gatul, exact in modul in care m-a mintit el. Fara pic de ezitare.

Nu mai vreau sa il simt langa mine, asa ca ma rudic in picioare si il pironesc cu privirea.

- Okay, gata cu rahaturile. Spune-mi adevarul.

- Care adevar? Despre ce vorbesti, draga?

- Nu ma lua cu draga, Adrian. Si nu mai face pe idiotul. Am vazut prostia aia de mesaj, okay?

Acum e si el in picioare si stomacul mi se strange, presimtind ceva groaznic.

- Bine, si ce vrei acum, huh? Tonul lui a devenit rece intr-o fractiune de secunda.

- O explicatie. Cred ca merit macar atat. Spune-mi cine e Sydney.

- O tipa care studiaza arhitectura la Sf. Vladimir.

- De cat timp? Adrian doar da din umeri. De cat timp, la dracu' s-o ia de treaba!

E un miracol pentru mine ca inca sunt destul de calma acum. Intr-o alta zi probabil as fi tipat la el mai mult decat atat si intreg cartierul ar fi stiut ce se intampla aici.

- Doua saptamani.

Imi cade fata. Asta e singura reactie de care sunt capabila. De doua saptamani el pur si simplu de joaca cu mine? Deci i-au trebuit doar doua saptamani sa se plictiseasca de mine. Doua saptamani inainte de a merge sa se distreze cu alta.

- De ce? Cuvintele imi ies greu pe gura, durerea din piept fiind prea puternica pentru a ma mai putea concentra la altceva.

- De ce ce?

- De ce ai facut-o, Adrian. Nu am chef de ocolisuri, asa ca... de ce?

- Pentru ca cu tine niciodata nu e amuzant, Rose. Niciodata nu vrei sa mergem mai departe de niste saruturi si cateva atingeri ici si colo. Mereu mi se pare ca ma indepartezi cand vreau sa incerc ceva. Asa ca... daca tu nu erai dispusa sa imi dai mai mult, am gasit pe cineva dispus sa o faca.

Ascultandu-l, nu imi mai pot opri lacrimile. Ma simt ametita, camera se invarte cu mine, si tot ce stiu e ca nu il mai vreau aici. Nu vreau sa il mai vad, nu vreau sa il mai aud.

- Iesi.

- Ce?

- M-ai auzit al naibii de bine. Iesi afara acum. Du-te la tipa aia a ta si lasa-ma in pace. Nu vreau sa te mai vad vreodata. Intre noi... s-a terminat. Merg spre usa si cu mainile tremurandu-mi, o deschid. Pleaca dracu' de-aici.

Se conformeaza fara sa protesteze. Bun. Pentru ca nu cred ca l-as mai putea vedea nicio secunda in plus.

Dar dupa ce a trecut de prag, se intoarce incat sa fim fata in fata, si imi spune:

- Pana maine o sa te intorci la mine, Rose, si o stii bine.

Asta a fost. Ultima picatura. Fara sa gandesc prea mult, imi ridic mana si ii dau o palma peste fata. Cum indrazneste sa-mi spuna asa ceva?

Desigur, raspunsul lui e sa riposteze. Ma apuca de incheietura mainii si ma strange tare, ceea ce ma sperie foarte tare.

- Adrian, ma doare. Ii spun printre sughituri si incerc sa imi eliberez mana din stransoarea lui, dar fara niciun rezultat.

Trasaturile i se stramba intr-o grimasa.

- Atunci nu indrazni sa imi dai o palma!

- Te rog, doar da-mi drumul si pleaca. Te rog.

Nu am realizat mai devreme, dar nu suntem singuri pe hol. Imi dau seama de asta doar cand o a treia persoana il ia pe Adrian de langa mine si il tranteste de perete, pironindu-l de camasa.

- Ti-a spus sa pleci. Si daca o mai atingi vreodata, sa ma fereasca Dumnezeu daca nu iti rup gatul. As recunoaste vocea asta oriunde. E Dimitri!

- Da-te de pe mine! Si pleaca de aici, omule. Nu e treaba ta. Lasa-ne pe noi sa ne rezolvam problemele, in privat, bine?

- Daca a va rezolva problemele inseamna ca tu sa o lovesti, atunci mi-e teama ca e foarte mult si treaba mea. Acum pleaca, inainte de a-ti face ceva ce voi regreta. Si nu vreau sa te mai vad in preajma ei vreodata, intelegi?

- Du-te dracu'!

La acest raspuns, Dimitri trage un pumn in perete, chiar langa capul lui Adrian, ecoul loviturii reverberand pe tot holul. In toata cladirea poate.

- Urmatorul lucru pe care il voi lovi va fi fata ta. Asa ca, daca nu planuiesti sa iti petreci noaptea internat la spital, iti sugerez sa pleci odata. Pleaca! Dimirti tipa la el in timp ce il impinge spre scari.

Si pleaca, fara ca macar sa se mai uite in urma.

A plecat. Pentru totdeauna.

Cand nu il mai pot vedea, simt o mana atingandu-mi umarul si ma trag inapoi. Nu suport sa fiu atinsa in acest moment.

- Rose, esti in regula? vocea ii e plina de grija.

Dar nu ii pot raspunde. Tot ce pot sa fac e sa ma uit la el, plangand in hohote, in timp ce inima mi se rupe in mii de bucatele.

Cand picioarele nu imi mai pot sustine greutatea, imi rezem spatele de peretele rece si pur si simplu cedez, ajungand pe podea.

In tot aceest timp Dimitri imi e alaturi, punandu-se pe jos langa mine, asteptand.