Stelele

Nu stiu pentru cat timp am stat acolo, pe podeaua holului, fara sa ne spunem vreun cuvant. Tot ce stiu e ca la un moment dat, Dimitri s-a ridicat si a intrat in apartamentul lui. Nu il pot invinovati ca a plecat. La urma urmei, nu el e cel care trebuie sa se descurce cu toata situatia asta.

Totusi, usa lui a ramas deschisa. Planuieste sa se intoarca? Cumva, imi doresc sa o faca. Nu mi-ar placea sa raman complet singura cu gandurile mele acum. Si sa fiu in prezenta lui ma face sa ma simt in siguranta, asa ca mi-l doresc inapoi langa mine.

Cam 5 minute mai tarziu, spre bucuria mea, se intoarce, carand o cana cu o bautura aburinda, iar in cealalta mana are o punga. Punandu-se inapoi pe jos, imi intinde cana. Nu prea ma simt in stare sa beau sau sa mananc ceva, dar caldura emanata de bautura le face bine mainilor mele, care nu am realizat pana acum, dar erau inghetate.

- Mama mereu spunea ca nu exista lucru pe lumea asta care nu poate fi reparat de o cana de ciocolata calda si niste turta dulce.

Vocea ii e plina de speranta si uitandu-ma la el, ii vad ochii rugatori. Sa il vad cum incearca sa imi aline suferinta si cum pare ca il doare si pe el sa ma vada asa, asta imi rupe inima si mai tare. Urasc ca el sa se simta asa din cauza mea. Asa ca singurul lucru pe care il pot face e sa iau o inghititura din ciocolata calda, lasand caldura ei sa imi invaluie tot corpul, in drumul spre stomac.

- Chair e buna, ii spun primele cuvinte intr-o lunga perioada de timp, vocea fiindu-mi ragusita.

- Secretul e sa dublezi cantitatea, imi explica in timp ce deschide punga si imi intinde o bucata de turta dulce, perfect rotunda.

Fara sa ma gandesc prea mult la stomacul meu care probabil nu ar suporta nimic in acest moment, o iau din mana lui si musc. Ce pot sa spun, are gust de Craciun.

- Multumesc, Dimitri, e tot ce pot sa spun, sperand sa nu ma napadeasca din nou lacrimile.

Cand termin de ciugulit turta dulce si cana imi e goala, trebuie sa recunosc ca ma simt putin mai bine. Pana la urma, a avut dreptate. Presupun ca zaharul are la urma urmei efecte terapeutice asupra inimilor frante.

As vrea sa ii mai spun multe, dar cand ma intorc si ii intalnesc ochii din nou, tot ce pot face e sa ma pierd in frumusetea lor, reflexiile aurii ale luminii din apartamentul lui fiind de-a dreptul hipnotizante.

El decide totusi sa vorbeasca.

- Daca vrei sa vorbesti cu cineva, sunt aici sa ascult, stii asta, nu?

Clipesc repede, pentru a scapa de lacrimile care ameninta sa imi cada din nou.

- Nu cred ca ma simt in stare sa vorbesc despre nimic acum.

El incuviinteaza si nu mai insista pe subiectul acela.

- Ce-ai spune de niste somn? E destul de tarziu.

Dau din cap ca nu.

- Nu cred ca vreau sa ma intorc inauntru prea curand. Dar tu poti pleca. Imi pare rau ca te-am tinut aici atat de mult timp. Trebuie sa fii obosit.

Mana lui o atinge pe a mea, intr-un gest linistitor.

- Nu ma deranjeaza de loc sa fiu aici, Rose.

Fara sa ne mai vina niciunuia vreo idee ce sa facem, stam in liniste pentru cateva minute.

- Ai vrea sa mergem afara?

La propunerea asta, incuviintez. Cred ca mi-ar prinde bine niste aer curat.

- Asteapta-ma o secunda.

Intrand pentru a doua oara in apartamentul lui, cand iese de acolo, imi intinde mana pentru a ma ajuta sa ma ridic. Atingandu-l din nou, pielea ii e atat de calda si mana mea se potriveste atat de bine intr-a lui incat nu vreau sa ii dau drumul prea curand.

In loc sa coboram scarile, am luat-o in cealalta directie, spre capatul holului. Acolo, in stanga, abia vizibila, e o usa. Dupa ce a deschis-o, am urcat un set de scari si am ajuns afara, pe un fel de acoperis. Ochii fiindu-mi obisnuiti cu lumina din hol, aici nu vad aproape nimic. Dar mana lui o gaseste din nou pe a mea si il las sa ma ghideze spre un spatiu cu mai multe perne lanaga perete, unde ne asezam.

Fiind prea preocupata sa vad pe unde calc, nu am avut sansa sa ma uit in sus. Dar cand o fac, vad cerul plin de stele. Luna nu e prezenta, luminile de pe strada nu sunt aprinse, iar nimic nu interfera cu stralucirea stelelor. E ca si cum cineva a imprastiat o punga cu diamante pe o bucata de catifea neagra. Cum ai putea sa mai fii suparat cand privesti asa frumusete? Ii sunt recunoscatoare lui Dimitri ca m-a adus aici.

Desi inca nu prea vad mai nimic in jurul meu, ma rotesc spre el, vrand sa ii multumesc din nou. Mana lui inca tinand-o pe-a mea, ochii imi cad pe ea pentru prima data. Astfel vad ca incheieturile degetelor ii sunt patate. Sange, de la lovitura in perete.

Aducandu-i mana mai aproape de ochi, vrand sa o inspectez, il intreb in timp ce imi trec degetele incetisor peste sangele inchegat:

- Te doare? da din cap ca nu. Imi pare rau, Dimitri.

Nu stiu cum sa dreg asta, si tot ce ma pot gandi sa fac e sa ii desenez cercuri in palma in timp ce stam acolo, uitandu-ne la stele.