Ploaia. Febra.

Am ajuns la sala la cinci. De data asta, dupa-amiaza.

Pot sa declar cu mana pe inima ca niciodata in viata mea nu am mai fost pusa la pamant de atatea ori. Dimitri mi-a spus sa incerc sa il atac in orice modalitate imi trece prin cap pentru a-mi putea arata cum sa le opresc sau cum sa scap din unele situatii dificile. Ii sunt recunoscatoare ca nu m-a menajat in acest proces. Nu voiam sa fiu tratata ca o piesa de portelan, si el a respectat asta. Fundul meu e de alta parere, desigur. Dar cu toate acestea, chiar am invatat multe de la Dimitri intr-o singura zi.

Cand am ajuns acasa, voiam doar sa ma culc si sa nu ma mai trezesc pentru o saptamana sau doua. Eram extenuata, tragand de mine inca din prima zi. Dar in ciuda oboselii, decid sa trag un pui de somn pentru a ma simti putin mai bine, dupa care sa ies din nou la alergat, de data asta singura. Dimitri m-a provocat si vreau sa ii demonstrez ca sunt mai mult decat capabila sa imi indeplinesc partea mea de intelegere. Si daca asta inseamna ca trebuie muncesc pe branci pentru asta, fie.

In jurul orei sapte am iesit tiptil din apartament, nevrand ca Dimitri sa ma vada. Cumva, as vrea sa il surprind cu progresul meu, si da, stiu ca suna putin stupid, dar nu vreau sa creada ca ma spetesc asa pentru inca un sarut din partea lui. O fac pentru mine. Bine, poate si putin pentru ca ma gandesc la buzele lui mai mult decat ce poate fi considerat sanatos.

Dar cand vad ca la o a doua incercare pot sa alerg doar sapte minute pana sa ma dau batuta, sperantele nu imi mai sunt atat de mari. Chair voi fi in stare sa fac asta intr-o luna? Nu imi ramane decat sa incerc, presupun.

Noiembrie vine cu zile innourate si multe ploi. E asa depresiv sa nu mai vad soarele in fiecare zi. Si monotonia mi se infiltreaza si in program. De doua saptamani deja, fac aceleasi lucruri zilnic – alerg de dimineata cu Dimitri, vin acasa, fac dus, mananc un mic dejun imens, invat ceva sau pierd timpul prin casa, antrenament la sala, mai pierd timpul putin, alerg in secret, si cand simt ca nu mai pot, ma duc la somn. Zilele mi-au devenit lipsite de lucruri interesante, dar nu ma pot plange. Imi pot petrece timpul cu Dimitri si il pot impresiona cu progresul meu? Da, si asta merge pentru mine. In plus, schimbarile pe care le observ la corpul meu sunt spectaculoase. Ma simt mai puternica, incep sa mi se iveasca din muschi, si ma simt mai atractiva ca niciodata. Si pe langa toate astea, cand imi pun capul pe perna, adorm imediat, si astfel nu mai trebuie sa imi petrec timpul singura cu gandurile mele, ceea ce imi convine de minunte, pentru ca sunt destule lucruri la care nu vreau sa ma gandesc pe moment.

Cum incep sa mi se imbunatateasca aptitudinile in materie de activitati fizice, decid sa alerg in fiecare zi cei 10 km, necontand cat imi va lua asta. Si sa vad ca pe zi ce trece se scurg din ce in ce mai putine secunde pana termin, imi aduce o bucurie imensa. Dimineata asta nu e o exceptie. Doar ca pe cand mai aveam vreo 3 km, a inecput sa ploua.

- Haide sa mergem sa ne adapostim. asta e Dimitri, incercand sa imi strice distractia.

- Vezi sa nu. Mai am atat de putin pana termin si nu ma opresc pentru nimic in lume. In plus, putina ploaie nu a facut rau nimanui.

- Rose, sa mergem. Te vei imbolnavi.

- Nu, nu se va intampla asta. Nici macar nu e atat de frig. O sa fiu bine, asa ca ce-ar fi sa nu te mai ingrijorezi?

- Esti doar incinsa de la alergat si de asta nu-ti dai seama cat e de frig de fapt azi. Haide macar sa ne adapostim undeva pana se termina ploaia. Putem sa-

- Tu fa cum vrei, tovarase, eu imi voi termina tura.

Desigur, nu pleaca. Ma insoteste in continuare.

Ploaia nu s-a domolit, ci dimpotriva, si cand ajungem inapoi la blocul nostru, suntem uzi leoarca.

- Vezi? Nu a fost asa rau. Si partea buna e ca deja am facut dus. Ploaia a avut grija de toate si mi-a salvat cateva minute pretioase din viata. incerc sa il fac si pe el sa rada, dar Dimitri e de neclintit in seriozitatea lui.

- Sigur. Schimba-te repede, bine? Si incalzeste-te. Nu ar trebui sa te joci asa cu sanatatea ta asa. Ne vedem mai tarziu.

Totul a decurs bine pana mai tarziu, in aceeasi zi. Antrenamentul la sala a fost mai productiv ca niciodata si am avut motive destule sa ii demonstrez lui Dimitri ca si-a facut griji degeaba. Dar in momentul cand am ajuns acasa, atunci a inecput distractia. La naiba, rusul atotstiutor a avut dreptate. O sa racesc.

Cu tragere de inima, imi anulez alergarea de seara si ma rasfatat cu o baie lunga si fierbinte, urmata de un ceai, savurat infasurata in trei paturi. Am inceput sa ma simt mai bine imediat si sperantele ca maine va fi ca si cum nici nu s-a intamplat cresc. La urma urmei, sunt sanatoasa tun si imunitatea mea nu m-a tradat prea des.

Dar norocul nu a fost de partea mea de data asta. Cred ca e in jur de cinci cand ma trezesc cu o durere de cap insuportabila. Aceasta vine la pachet cu prietenele ei: durerea in gat, inabilitatea de a ma misca fara ca sa ma doara carnea pe mine, si cea mai cea dintre toate, febra. Nu am transpirat de-a lungul noptii, dar pe dinauntru simt cum imi fierb organele. Punandu-mi la incercare termometrul, acesta imi aratat fabuloasa temperatura de 40 de grade. Ceea ce din experienta mea e rau de tot. Ceea ce inseamna ca trebuie sa fac ceva in privinta asta. Doar ca nu ma prea pot concentra la gasirea unei solutii. Singura idee care imi vine in cap e legata de ziua in care m-am mutat aici. Apartamentul meu era atat de incins si pe hol era o racoare divina. Asa ca de ce nu as iesi putin de aici ca sa ma racoresc? Pare o idee rezonabila. Zis si facut, ies pe usa si aerul rece se simte atat de bine. Doar ca apare o alta problema – imi e greu sa ma tin pe picioare. Boala si atatea ore de antrenament isi spun cuvantul. Cea mai rapida solutie e sa ma intid pe podea, si nu ezit nici macar o secunda sa o fac. Doar pentru 5 minute, promit. Doar ca cimentul rece pe spatele-mi fierbinte e cel mai bun lucru care mi s-a intamplat azi. Inca 5 minute poate?

Singura greseala pe care o fac e sa imi inchid ochii, si nu dureaza mult pana pierd contactul cu realitatea.