Primul sarut. Prieteni
Gestul lui m-a prins complet nepregatita. Dar cand buzele lui le ating pe ale mele, totul pare atat de nromal, atat de firesc. Buzele ii sunt moi si respiratia calda pe pielea mea, iar degetele-i prin parul meu se simt ca tot ce mi-am dorit vreodata. La inceput, sarutul a fost unul putin timid, buzele abia ni se atingeau, amandoi incercand sa ne familiarizam unul cu celalat, dar nu a durat mult pana totul a devenit mai intens. Dimitri a inceput sa se joace, mai intai muscandu-mi sau sugandu-mi buza e jos, iar mai apoi, infasurandu-mi picioarele de mijlocul lui, ma ridica si aduce mai aproape de el. Piepturile ni se ating iar plamanii mi se umplu de el. Jur, e ca si cum as fi luat vreun drog. Sau poate chiar mai bine de-atat. Nevrand sa ratez ocazia de a simti fiecare bucatica din el, ii desprind parul si imi trec degetele prin el in timp ce buzlele noastre inca sunt impreunate.
Miscandu-ne acum, imi simt spatele proptindu-se de piatra rece a peretelui, aceasta pozitie aducandu-ma la acelasi nivel cu el. Vad ca indrazneala lui nu se opreste la a ma saruta, pentru ca in momentul in care limba ii trece printre buzele mele, mainile sale isi gasesc drumul pe sub bluza pe care o port. Nu ma lasa totusi sa imi imaginez prea mult ce altceva ar mai putea face cu buzele acelea, pentru ca gura incepe sa ii coaboare de-a lungul gatului meu, lasand in urma sarutari si, probabil, dupa cum o sa observ mai tarziu in oglinda, mici vanatai.
Placerea pe care o resimt nu o pot pune in cuvinte, asa ca singurul mod in care ma pot exprima e printr-un geamat, probabil mult prea galagios. Cred asta pentru ca in urmatoarea secunda Dimitri se opreste si ma tinuieste cu privirea. Urmeaza o secunda de soc pur pe care il vad in ochii lui, moment in care ma si lasa jos.
- Am facut ceva gresit? sunt mai confuza ca niciodata.
Da din cap ca nu. Atunci ce inseamna asta? Ce s-a intamplat cu el? Acum un minut ne sarutam si nu parea ca vrea sa isi ia vreodata mainile de pe mine, si acum se uita la mine e parca as fi vreun animal de prada gata sa il atac.
Frecandu-se la ochi, pare mai obosit ca niciodata.
- Roze, imi pare rau. Am intrecut masura. Nu trebuia sa fac asta.
- Nu, e in regula, Dimitri. Nu trebuie-
- Nu! Nu, Rose, nu e in regula. Nu e deloc in ordine. A fost gresit din partea mea sa fac asta. Atat de gresit. A fost o greseala. Nu trebuia sa ma port asa. Nu se va ma intampla din nou. Promit.
Am ramas fara cuvinte. Ce pot sa ii spun acum? Ce vrea sa insemne toata asta? O greseala? Nu se va ma intampla din nou? De ce se comporta asa?
Nici nu apuc sa deschid gura, ca Dimitri deja a plecat. Sa il vad plecand, ma face sa ma simt murdara. Respinsa. Goala pe dinauntru. A fost vina mea? De ce s-a sucit asa, dintr-odata? Ce motiv are sa fie asa pasional intr-o secunda, iar in urmatoarea sa ma tina la distanta? La naiba, nu il inteleg. De ce face asta?
Nici nu stiu cum am ajuns in fata apartamentului meu. Doamne, sunt atat de furioasa! Nu poate sa se comporte si el ca un om normal macar o singura data?
Bag mana in buzunar dupa chei, si din pacate, le gasesc si pe ale lui. Mainile imi tremura si abia pot sa deschid usa, dar intr-un final reusesc sa intru, si trebuie sa ma rezem pentru o secunda de usa pe care tocmai am inchis-o in urma mea. La dracu' cu el! Sa il ia naiba! Stiu ca nu ma pot razbuna pe el in secunda asta, asa ca imi proiectez furia pe singurul lucru care ii apartine – dublura de chei – pe care o arunc cat colo, ajungand cine stie unde, cu o bufnitura.
Vrand sa ma ascund de lume, ma grabesc sa ajung in dormitor, unde imi permit intr-un sfarsit sa plang.
Trec doua saptamani si cumva, reusim sa nu dam unul de altul. Bine, stiu ca faptul ca am reusit sa facem asta se datoreaza unor eforturi din partea amandurora, eforturi de a ne evita unul pe altul cu orice pret. Si adevarul e ca, desi a trecut atata timp, de fircare data cand ma gandesc la acel moment, ma doare. Inca simt respingerea lui, inca imi aduc amintre privirea aceea. Ma bantuie de fiecare data cand inchid ochii. Si asa, durerea nu prea ma paraseste. Orice as face, e acolo, chiar si ca un mic zumzet in fundal. Ceea ce e cel mai frustrant e ca inca nu inteleg de ce. Poate nu o sa inteleg niciodata.
Singurul lucru care ma ajuta sa ies din vartejul asta de ganduri e sesiunea de examene, desi, nu doar o data m-am prins uitandu-ma in gol la cursuri, gandindu-ma, din nou, la el.
Cateodata, ma cuprinde asa un dor de el incat, atunci cand vine ora la care de obicei se intoarce de la munca, ma gasesc in fata geamului, sperand sa il vad, macar pentru o secunda. Imi e atat de dor sa petrec timp cu el. Imi lipsesc pana si certurile noastre stupide, si toate tachinarile.
Astazi se pare ca a trecut pe la supermarket inainte de a veni spre casa, pentru ca cara doua sacose. E imbracat in negru din cap pana-n picioare, nelipsitul duster fiind si el prezent. Parul ii e prins la spate, doar o suviuta scurta scapand din stransoare, pe partea dreapta.
Deseori ma intreb cum ar fi daca s-ar uita in sus. Dar chiar si daca ar face-o, i-ar fi greu sa ma vada, pentru ca ma ascund dupa draperii. Totusi, asta nu ma opreste din a-mi dori sa o faca. Poate as considera-o un semn. Un semn ca inca ii pasa.
Dar nu il stiu eu sa fie bun la a ascunde ce simte? Totusi, lucrurile nu mai pot continua astfel. Gata, am decis. Trebuie sa discut cu el si sa lamurim lucrurile. Nu se poate termina totul asa. Nu in termenii astia. Nu ma vrea, nu in sensul ala, si inteleg. A fost destul de direct cu asta. Dar asta inseamna ca nu putem fi nici macar prieteni?
Auzindu-l venind, deschid usa in momentul in care termina de urcat scarile. Vazandu-ma, expresia i se schimba, dar nu o prea pot descifra. Pare tras la fata si obosit. Exact asa arat si eu. Nu prea am avut pofta de mancare zilele astea. Nici el?
- Buna. incerc apele, neindraznind sa ma misc din usa.
- Buna, Rose.
Desi tonul vocii lui nu imi transmite ca ar fi iritat sa ma vada, cantaresc lucrurile de doua ori inainte sa deschid gura din nou. Ar trebui sa spun ceva? Ar trebui sa ma intorc inauntru si sa uit tot?
Decid sa merg pe mana primului gand.
- Uite... legat de ce s-a intamplat... nu putem sa, nu stiu, uitam ce s-a intamplat? Adica, inca de la faza cu pariul, a fost o prostie din partea mea sa cer ceea ce am cerut. Si nu stiu, lucrurile au degenerat in ziua aia. Crezi ca am putea sa ne intoarcem la cum erau lucrurile inainte de asta? Si sa fim... prieteni? Fara nicio obligatie.
Ii ia ceva sa imi raspunda, timp in care in capul meu deja se formeaza mii de scenarii, scenarii in care raspunsul lui este un categoric nu.
- Mi-ar placea asta.
Indraznesc sa zambesc, desi bucuria pe care o simt nici nu se compara cu zambetul micut de pe buzele mele.
- Atunci... ne mai vedem, presupun.
Incuviinteaza, apoi ne despartim.
Macar atat sa am. Sa il am pe el, ca prieten, decat sa stiu ca l-am pierdut de tot.