Hai sa mergem acasa

- Si atunci ce mai astepti?

Zambind, isi trece degetele prin parul meu, oprindu-se cand mana ii ajunge la ceafa, moment in care ma trage mai aproape de el.

- Imi pare rau ca te-am ranit, Roza.

M-am straduit sa nu plang, dar auzindu-l, o lacrima imi cade pe obraz, lacrima pe care Dimitri o saruta inainte ca buzele lui sa le intalneasca pe ale mele. I le simt sarate, dar moi si primitoare, asa ca ma ridic pe varfuri, neputand sa ma multumesc cu putin. Ii musc buza, ceea ce il face sa maraie incetisor, tragandu-ma mai aproape de el.

Cand in sfarsit ne desprindem unul de altul, suntem amandoi fara suflare.

- Hai acasa, imi spune, luandu-mi mana in a lui.

- E prea liniste.

- Atunci pune niste muzica.

- Muzica de-a mea?

- De ce nu? acompaniaza raspunsul cu datul din umeri.

- Nah, doar te tachinam putin. Zilele astea am ajuns la concluzia ca muzica pe care o asculti e agreabila. Nu e atat de nasoala pe cat credeam ca e.

- Oh, deci nu sunt chiar atat de invechit, huh?

- Nu, nu. Invechit tot ramai. Dar cu gust.

- Imi e foame.

- Inca mai ai gustarile alea in spate.

- Ah, uitasem de ele. Mi-ai cumparat M&M's.

- Nu iti placeau? Nu erau preferatele tale?

- Ba da, doar ma mira faptul ca ti-ai adus aminte asa ceva.

- Tin minte totul cand e vorba de tine, Rose.

- Familia ta e minunata, stiai asta?

- Multumesc.

- Toata lumea e asa draguta. Jur, mi-as dori sa ma adoptati.

- Hei, nu spune asta. E chair asa de rea familia ta?

- Nu stiu. Sincer, nu mai stiu ce sa cred. E doar faptul ca... nu am simtit niciodata ca sunt destul de buna pentru ei. Orice faceam, nu erau niciodata multumiti de mine. Mereu au vrut mai mult de la mine, si inteleg, jur ca inteleg, ca voiau ce e mai bun pentru mine. Dar nu m-ar fi durut sa aud din cand in cand „ai facut o treaba buna, Rose", sau stiu si eu, „suntem mandri de tine". Cand am absolvit, tata nici macar nu a ajuns la ceremonie si mama, oho, cand am coborat de pe prostia aia de scena, in loc sa fiu intampinata cu o imbratisare, a inceput sa imi spuna ca parul imi statea nu stiu cum si ca pozele o sa fie dezasturoase. De parca pentru mine asta conta, cum o sa arat in nenorocitele alea de poze. Dar ma rog, nu are rost sa-

Cand imi ia mana intr-a lui, ma calmez instant. Lasand un mic sarut pe incheietura, isi ia ochii de la drum pentru o secunda.

- Esti destul. Pentru mine, esti tot ceea ce am nevoie. Chair mai mult.

Am in maini micul oxalis primit de la mama lui Dimitri si da, recunosc, ma cam stramb la el.

- Planuiesti sa o omori cu privirea?

- Ha, ha, foarte amuzant. Nu. De fapt, incerc sa gasesc un nume potrivit pentru ea.

- Ai de gand sa ii pui un nume?

- Um, normal ca da. Mi-am numit toate plantele inca de cand aveam sase ani. E o traditie deja.

- Bine. Sa vedem. E baiat sau fata?

- Hmmm. Baiat.

Cateva minute trec, si eu inca caut un nume.

- Stiiiiu! Vrei sa ghicesti cum o sa il cheme?

- Carlos?

- De ce dumnezeu l-as numi Carlos? Zici ca e dealer de droguri.

- Celelalte plante ale tale aveau un nume mai latino. Am crezut ca vrei sa urmezi traditia si cu asta.

- Nah. E timpul pentru ceva nou. O sa il numesc Micutul Dimka.

- De ce?

- In primul rand, pentru ca duh, e mic. Si pentru ca imi place la nebunie cum iti spune familia ta. E un alint dragut de tot.

- Stii, mama nu a dat nimanui vreodata un butas din planta aia.

- Serios? De ce?

- Tata i-a oferit-o. Cam cu doua saptamani inainte de a-l da afara din casa. Fiind ultimul lucru primit de la el, cred ca a tinut atat de mult la el incat nu a vrut sa il imparta cu nimeni.

- Dimitri, habar nu ai cat de mult o iubesc pe mama ta in momentul asta. apoi imi amintesc. Oh, doamne dumnezeule!

- Ce? Ce s-a intamplat?

- Nu pot, sub nicio forma, sa am grija de Micutul Dimka.

- De ce nu?

- Ai uitat? Sunt o criminala. O sa fac eu ceva si o sa il omor. Si nu pot sa il omor. E prea pretios.

- Nu o sa il omori, Rose.

- Nu poti sti asta. Mi-ai vazut cazierul? E al naibii de stufos.

- Uite cum facem atunci. O sa avem grija de el impreuna. Asa, nu o sa moara. E bine?

- Chair vrei sa avem grija de el impreuna?

- Desigur.

Stiu ca e vorba doar de o planta, dar cand zice asta, ma face sa il iubesc atat de mult.

- Super. O sa avem custodie comuna. Si ce sa vezi? Deja ma simt usurata.

- Vrei sa ghicesti ce am gasit pe policioara semineului?

- Din cate imi amintesc, mama tine acolo poze. Si ma indoiesc ca s-a schimbat ceva.

- Aham, poze. Doua, in special. nestiind la ce ma refer, se uita la mine putin confuz. Undeva in spate, pe partea stanga. Doua poze in rama neagra, ca sa fiu mai exacta.

- Oh, acele poze.

- Da, acele poze. Erai asa tinerel. Saispe ani. Si aveai parul scurt. Oh, dar asta nu e tot. Zambeai. Erai asa dragalas. Totusi, in cealalta erai atat de serios. De ce? Cine te-a suparat?

- Nimeni. Doar ca, ma uitam la Viktoria. Se catara pe un scaun ca sa poata fi la aceeasi inaltime ca si mine, si imi faceam griji ca o sa cada.

- Oh, tu. Mereu iti faci griji prentru altii. Dar stii? Erai al naibii se sexy in uniforma aia. Mi-ar placea sa te vad intr-o zi imbracat in ea, si nu doar intr-o poza.

Se face intuneric afara, si mie mi se face somn. Radioul canta „In the air tonight". E o melodie cam trista, dar un lucru e adevarat. Chiar se simte ca si cum am asteptat momentul asta toata viata. Am asteptat momentul in care Dimitri sa-mi spuna ca tot ceea ce vrea e sa ma sarute. Cum a spus atunci? Ca vrea sa o faca in fiecare secunda?

Desi l-am intalnit doar in urma cu patru luni, nimeni vreodata nu a reusit sa ma faca sa ma simt asa cum reuseste el.

Vrand sa ma conving ca totul e pe bune, ma intorc spre el. Vazand ca ma misc, se intoarce si el pentru o secunda, secunda in care imi zambeste, apoi isi reintoarce atentia la drum. Nu, inca se simte ireal.

Imi intind mana si, rezemandumi-o de scaunul lui, imi trec degetele de-a lungul cefei, jucandu-ma cu parul lui. Dimitri ofteaza.

- Te deranjeaza asta?

- Deloc. Ba dimpotriva. Ma calmeaza.

Asa ca continui sa o fac pana intr-un sfarsit, adorm.

- Sunt ataaaaat de amortita de la tot statul jos. Si clar nu trebuia sa adorm. Ma doar spatele, ma plang in timp ce cobor din masina.

Dimitri e in spate, scotand bagajele. Vreau si eu da il iau pe al meu.

- Il iau eu.

- Oh, ce gentleman.

Ma prefac putin ca lesin la cavalerismul de care da dovada, ceeace il face sa rada. Si eu inca nu m-am saturat sa il aud. Nu cred ca o sa o fac vreodata.

Ajungem intr-un final sus si Dimitri imi da bagajul. In loc sa intru imediat, stau in fata usii si ma legan dintr-o parte in alta.

- Deci... ne vedem maine, presupun.

Da din cap ca da.

- Pe maine.

Dar nu vreau sa ne despartim asa. Inainte ca el sa se intoarca, imi las bagajul jos si apropiidu-ma de el, ma ridic pe varfuri si il sarut pe obraz. Nu stiu de ce, dar ma simt exact ca o adolescenta cu fluturasi in stomac. Imi si simt obrajii arzand, la naiba. Ca sa nu observe cumva asta, ma desprind de el si indrug un „Noapte buna" in timp ce imi descui usa.

Cand treg pragul, il aud si pe el spunand, cu un ton amuzat:

- Noapte buna, Roza.

Lasand bagajul langa usa si pe Micutul Dimka pe o masuta, tot ce mai pot sa fac e sa ma rezem de usa si sa zambesc ca o idioata.