Parinti buni. Un cosmar
Intr-o noapte, m-am trezit cu o durere teribila de cap. M-am dus jos sa iau o pastila, iar in drumul meu inapoi, am aruncat un ochi spre Micul Dimka, sa vad daca are nevoie de putina hidratare. Si acolo, pe fundalul violet al frunzelor sale, am vazut o mica pata alba. Uitandu-ma mai atent, am realizat intr-un final ce e: un bobocel!
Fara sa ma gandesc prea mult, m-am dus direct la usa lui Dimitri si am batut repede. Deschizandu-mi. Il vad obosit, si abia atunci imi dau seama – e trei dimineata si eu bat ca o nebuna la usa lui. De ce naiba nu gandesc lucrurile pana la capat? Ochii abia ii pot sta deschisi de la lumina puternica de pe hol.
- Ce s-a intamplat?
- Imi pare rau ca te-am trezit. Dar am vazut ceva si am fost atat de incantata si voiam sa iti spun si tie, si urmatorul lucru pe care il stiu e ca bat la usa ta. Scuza-ma, tovarase.
- E in regula. acum stam si ne uitam unul la altul. Si, ce voiai sa imi arati?
- Oh, da. Rahat. Desigur. Vino. un mic ranjet ii apare pe buze. Da, da, stiu. Limbajul, Rose. spun imitandu-i vocea, facandul sa zambeasca pe bune de data asta. Haide sa mergem acum.
Il iau de mana si il duc in fata Micutului Dimka.
- Ce vezi aici?
- Planta ta.
- Nu, e planta noastra. Dar in afara de asta, ce mai vezi? Uita-te atent.
Facand un pas in fata, se uita mai bine.
- Aia e o mica floare?
- Aham. Micutul nostru infloreste. Cumva, am reusit sa il tin in viata pentru atat de mult timp. Multumesc ca mereu mi-ai amintit sa il ud. Suntem niste parinti buni, Dimitri. ii spun zambind.
- Da, suntem. imi spune si ma imbratiseaza de la spate si isi rezeama capul pe umarul meu. Si cred ca vei fi o mama extraordinara pentru copii nostri.
Pofitm?! Ce-a spus? Nu cred ca tocmai a spus asa ceva. Oare el isi da seama ce tocmai a spus? Copii nostri? Se gandeste la asta? Des?
Imi intorc capul si ma uit la el, inca surprinsa. Inca studiaza micul boboc. Nah, cred ca e prea obosit si nu-si da seama ce a spus. Si sincer, nu prea am curajul sa il pun sa dezvolte subiectul. Nu azi, nu acum. Poate intr-o zi. La asta se gandeste si el. Intr-o zi, vom avea copii impreuna. Gandul asta imi incalzeste inima.
- Haide, taticule. Sa te ducem inapoi in pat. Te-am tinut treaz destul.
Nu ma obosesc sa ne intoarcem in apartamentul lui, doar il conduc in patul meu. Nu ne spunem multe in timp ce ne facem comfortabili, si adormim repede, jumatate din Dimitri peste mine. E greu, ce pot sa spun. Dar e un fel placut de greu. Ma face sa ma simt in siguranta.
Ma tin de mana cu Dimitri si mergem desculti pe o plaja. Soarele apune si ma simt atat de fericita. Suntem amandoi imbracati in alb. Rochia mea e lunga, si impodobita cu maci.
Cumva, am ajuns pe o barca. El vasleste, si observ ca nu suntem pe mare, ci pe un rau, incercand sa-l trecem. Apa e de un albastru asa curat. Suntem amandoi fericiti. Zambim cu gura pana la urechi.
Cand am ajuns in mijlocul raului, Dimitri se schimba. Fata i se umple de furie, si hainele ii sunt negre acum. Apucandu-ma, ma ridica si ma arunca din barca. Dar nu ajung in aceeasi apa cristalina ca mai inainte. Acum aceasta e murdara si mocirloasa si imi e greu sa innot, sa ma tin la suprafata.
Dimitri nu ma ajuta deloc, desi continui sa il rog sa o faca. El doar continua sa vasleasca, lasandu-ma acolo sa ma innec. Cu barca departandu-se de mine, cumva, acum pot sa innot, asa ca o urmez, ajungand intr-un final la mal.
Ma ridic si ma uit spre celalalt mal, unde acum, paradoxal, se afla barca. Acolo, Dimitri e cu o alta femeie, imbracata si ea in alb. Desi nu ii pot vedea clar fata, stiu cu siguranta ca e de o frumusete de nedescris. Singurul lucru pe care il retin din infatisarea ei este parul negru inchis, si pielea alba, care accentua si mai mult culoarea inchisa a parului.
Cei doi se tin de mana in timp ce pe cele libere si le flutura in aer, in sens de „la revedere".
Subit, ma aflu in casa familiei lui Dimitri. E toata arsa, si fum inca se mai ridica din ruine. Ma plimb prin jur, si pe semineu gasesc o poza. E aceeasi imagine, a lor, tinandu-se de mana, de partea cealalta a raului.
Incepe sa ploua. Sa toarne. Stropii sunt mari si grei si reci, si ma doare de fiecare data cand cad pe mine. Casa incepe sa se umple cu apa, iar eu nu mai reusesc sa gasesc nicio iesire din sufragerie, desi cu un minut in urma nici nu prea mai existau pereti in jurul meu.
Ma innec. Tip dupa ajutor de fiecare data cand reusesc sa ajung la suprafata apei, dar nu e nimei in jur sa ma salveze.
Cineva ma scutura si ma striga pe nume.
Intr-un sfarsit, ma trezesc. Sunt transpirata si hiperventilez.
- Roza. Roza? asta e Dimitri. ma uit in ochii lui si imediat izbucnesc in plans. Hei, e in regula. ma ia in brate si ma tine strans. Esti in siguranta acum. A fost doar un cosmar. Un vis urat. Asta e tot. Spune-mi ce s-a intamplat.
Si printre lacrimi, ii povestesc tot.
- Credeam ca te-am pierdut. Ma abandonasesi si pur si simplu ai plecat cu femeia aceea. Si eu am ramas singura. Si ma innecam si nimeni nu ma ajuta. Tu nu mai erai acolo.
- Shh, linisteste-te. A fost doar un vis urat, bine? imi spune in timp ce isi trece degetele prin parul meu. Stii ca nu o sa te parasesc, nu-i asa?
Aprob din cap si ma ghemui in imbratisarea lui.
Stiu asta. Sunt sigura de el. Totusi, undeva, in adancul inimii, am un sentiment nu prea comfortabil. Se simte ca si cum ceva nu e in regula.