Capitolul 4

Carla își petrecea timpul izolată în camera personală din centrul de comandă al Testelor Labirintului. Nu avea nici un fel de acces la exterior, așa că nu se mai obosea să-și deschidă computerul. Cancelarul argumentase că nu-i puteau permite să plece deoarece fusese prea implicată în experiment. Și-apoi, nu era nimic bun afară. Populația era pe moarte, iar ea avea îndoieli serioase că vor găsi un leac pentru virusul Arșiței suficient de repede ca să mai conteze.

Își ocupa timpul scriind, punându-și ordine în gânduri. Era ceva reconfortant în plimbarea stiloului pe hârtia groasă dintr-un carnet ca cele folosite de subiecți în Labirint. Uneori avea senzația că viața ei era din ce în ce mai asemănătoare cu cea a adolescenților închiși între zidurile de piatră. Azi se simțea un pic deprimată și nu avea chef de nimic.

Se așeză la birou cu o ceașcă de ceai verde aromatizat cu iasomie. Din cine știe ce motiv, combinația îi dădea un sentiment de calm și siguranță. Era greu să facă rost de ceai aici, iar cutiile erau incredibil de mici. Însă nu prea își mai bătea capul cu economisirea banilor. Mai devreme sau mai târziu, Arșița o va ajunge și pe ea. Nu vroia să folosească Serenitatea – drogul care încetinea funcțiile mentale și implicit virulența bolii. Va rămâne lucidă până la final, până la momentul-fără-întoarcere. După aceea nu va mai conta nimic.

Se apucă să schițeze portretele a doi tineri alergând prin coridoarele fără sfârșit ale unui labirint supradimensionat. Era atât de prinsă încât nu auzi bătaia în ușă. Ciocănitul se repetă, iar ea își ridică privirea, mirată. Își puse carnetul deoparte, apoi deschise.

În prag se afla o femeie trecută de 40 de ani, îmbrăcată în uniforma standard a specialiștilor. Îi întinse mâna și zâmbi:

- Bună! Numele meu este Ava Paige. Trebuie să discutăm despre Testele Labirintului.


Întâlnirea ajunsese la final o jumătate de oră mai târziu. Acum Carla analiza o arhivă de trei fișiere. Primul conținea o parte din rezultatele obținute până în momentul în care fusese scoasă din proiect. Erau concluzii bine documentate, nu doar bucățele disparate de informație. „Diviziunea strategică a muncii", argumentase Cancelarul. Ce nu înțelegea el era faptul că adevăratul progres în știință se obținea prin schimbul liber de informații.

Își aminti de ziua când intrase în complexul subteran. Pe atunci știa doar că va trebui să analizeze o serie de Variabile de Ieșire, pe baza cărora să creeze tiparele de comportament ale subiecților. În felul ăsta putea să le anticipeze reacțiile atunci când vor introduce în Labirint Variabilele de Intrare. Una din ele era moartea lui George. Fusese revoltată! Nu era de ajuns că foloseau adolescenți? De ce trebuiau să moară inutil?

Acum avea explicația și realiză șocată că era de acord cu ceea ce se întâmplase. Felul în care fusese ucis tînărul declanșase în interiorul lui Newt un proces care îi reconfigura creierul. El nu era imun la virus, dar factorii de stres psihic îl forțau să producă o enzimă capabilă să distrugă Arșița. E adevărat, folosiseră doar o formă modificată, care nu rezista prea mult în mediul controlat de testare. Însă exact aceeași tulpină declanșase dezastrul global cu care se confruntau acum.

Fișierul argumenta că, pe măsură ce experimentul va crește în complexitate, alți subiecți vor trebui sacrificați. Ba chiar era nevoie să grăbească anumite evenimente. Virusul se răspândea din ce în ce mai repede prin complex, iar pierderea capacităților cognitive ale specialiștilor era iminentă.

Carla abandonă lucrul. Închise ochii și își sprijini fruntea cu mâinile. Să fie Newt cel care deținea cheia antiviralului? Întoarse informațiile pe toate părțile, încercând să găsească o fisură în plan. Fusese atât de bine conceput încât nu exista vreuna. Experimentul trebuia să continuie. Se întrebă care va fi starea lui Newt la final. Poate că va fi capabil să învingă Arșița, dar îi va mai rămâne ceva pentru care să lupte?

Cunoșteau atât de puține despre corpul uman încât nici măcar nu știau cum să identifice enzima cu pricina. Experimentul trebuia să dezvăluie mecanismul prin care era produsă. Apoi, nu aveau decât să stimuleze exact acea porțiune a creierului. Descoperiseră accidental secretul celor imuni: cu toții veneau dintr-un mediu plin de suferință. În cazul unora schimbarea era pemanentă: enzima continua să existe chiar și după îndepărtarea factorilor de stres. Alții pierdeau lupta imediat după ce reușeau să treacă peste traumele suferite. În lipsa altora care să-i țină mereu în aceeași stare, virusul îi distrugea sistematic. Încercaseră să folosească realitatea virtuală și implantarea amintirilor false, ba chiar și tortura fizică. Rezultatele erau atât de slabe încât produseră mai multă confuzie. Creierul avea multiple sisteme de protecție, iar inteligența umană încă nu descoperise mecanismul perfect prin care să îl păcălească.

Ideea Labirintului se născuse dintr-o veche metodă de eliberare a stresului cotidian, în special pentru cei care lucrau în domenii precum programarea computerelor, servicii secrete sau controlarea traficului aerian. Era ceva în forma tiparelor complicate care activa anumite trasee neuronale. Un Labirint uriaș împreună cu experințe reale pe care subiecții să le considere parte din viața lor erau cea mai bună cale de a studia modul în care sistemul producea enzima salvatoare.

Avură nevoie de zece ani să construiască noua lume și să pună la punct fiecare detaliu al experimentului. Mii de ore de simulări, teste și analize identificaseră cei mai buni Candidați. Carla venise abia la sfârșit, chiar înainte de intrarea lui Gally în mediul de testare. Îi fusese greu să accepte că foloseau subiecți umani, dar Cancelarul îi dăduse asigurări că asta era doar ultima fază, iar cei implicați își dăduseră acordul fără a fi constrânși în vreun fel. Erau aproape de găsirea unui agent care să combată virusul, acum era necesar doar să confirme că aveau dreptate.

Ava îi arătase adevărul. Cancelarul o manipulase ca să obțină ce avea nevoie. Când se atașase de subiecți o dăduse la o parte fără menajamente!

Deschise și cel de-al doilea fișier care conținea lista Variabilelor de Intrare. Carla se îngrozi. La finalul experimentului rata de supraviețuire estimată nu era mai mare de 15%! Se ridică furioasă, gata să ia la bătaie pe cineva. Nu aveau nici un drept să se joace de-a Divinitatea! Se calmă după o vreme și se apucă să analizeze ultimul fișier. Conținea câteva linii directoare în privința muncii sale, dacă accepta să se întoarcă în laborator. Îi atrase atenția nivelul de acces: C2-1. Urma să lucreze alături de Thomas, geniul care proiectase Labirintul. Din cine știe ce motiv, chiar el o ceruse în echipă.

Rămase pe gânduri ore întregi, neștiind ce cale să aleagă. Ava îi dăduse de înțeles că experimentul va continua. Doar câțiva privilegiați cunoșteau totul despre el și nici unul nu era dispus să facă ceva. Îi dovedi asta arătându-i mesajul Cancelarului către parteneri. Ultima parte îi rămăsese întipărită în minte pentru totdeauna: „Fiți determinați. Luați decizii. Detașați-vă emoțional de ceea ce se întâmplă în prezent și amintiți-vă ce am hotărât împreună. Vom face totul ca experimentul să reușească. Totul."

Ava îi dădea șansa să intervină. Câtă vreme Newt continua să fie expus la Variabilele cu potențial de modificare a tiparelor neuronale, experimentul își urma cursul. Reciti lista evenimentelor planificate. O tipări și făcu câteva ajustări. Introduse noile Variabile în simulare. Numărul celor care vor scăpa din Labirint se dublase. În afară de asta, miza pe complexitatea comportamentului uman care era direcționat către supraviețuire. Asta o să-i mai ofere câteva procente. Va avea un număr limitat de intervenții și va trebui să le planifice atent astfel încât să nu trezească suspiciuni.

Se rezemă de spătarul scaunului și închise ochii. Își lăsă mâinile să rătăcească peste suprafața rece a biroului. Dădu peste carnet. Parcă trecuse o eternitate de la vizita Avei. Îl deschise la ultima pagină, desenul incomplet al celor doi adolescenți. Se apucă să contureze restul liniilor, folosindu-se doar de lumina ecranului pe care erau afișate documentele. În mintea ei răsuna doar un gând, ca o sentință irevocabilă: trebuia să-l sacrifice pe Newt.


Carla se acomodase destul de repede cu noul mediu de lucru. De cele mai multe ori stătea în fața monitoarelor suprapuse, analizând șiruri lungi de date și diagrame comportamentale, înercând să identifice tipare comune. Spațiul era despărțit prin pereți din sticlă astfel încât să reducă la minimum tot ce i-ar fi putut distrage. Secțiunea C2-1 era populată doar de alte 6 persoane: Ava Paige, un bărbat pe nume Janson pe care nu îl auzise spunând mai mult de 5 cuvinte într-o zi, Thomas, Theresa și încă doi tehnicieni. Accesul era complet restricționat, trebuia să treacă prin vreo 4 filtre de securitate până să intre acolo.

De cele mai multe ori luau masa fiecare în biroul său, întrerupându-și lucrul foarte puțin. Experimentul era pe cale să evolueze, în curând trebuiau să introducă în Labirint primul grup de 12 subiecți. Se aștepta la atât de multe Variabile neprevăzute încât se temea că o să și doarmă acolo dacă Alby nu reușea să-i țină sub control. Specialiștii trebuiau să înghesuie 5 ani de lucru în 2 și să o facă atât de bine încât să obțină toate informațiile necesare.

Carla își notă mental să studieze trecutul subiecților care generau Variabile de Ieșire complexe. Știa câte ceva despre fiecare, însă nu atât de multe pe cât și-ar fi dorit. O bătaie ușoară în geamul de lângă ea o trezi din visare. Thomas intră și se așeză pe un scaun alăturat privind puzderia de monitoare. Unul din ele înfățișa partea de nord-est a Labirintului. Doi băieți manevrau stâlpi de lemn și scânduri. Un gard neterminat se vedea în spatele lor. Carla tuși să-i atragă atenția.

- Scuză-mă, încă mă uimește că pot să conviețuiască împreună deși nu-și mai amintesc nimic.

Băiatul părea un pic stânjenit și ea se gândi să direcționeze conversația către ceva care le era familiar amândurora.

- Eu sunt mai impresionată de locație. Pe-aici umblă vorba că e opera ta.

- Zău?

Thomas părea sincer uimit.

- Eu doar am creat codul pe care să-l descopere ca să găsească ieșirea. M-am gândit să împărțim Labirintul în 8 secțiuni și să facem din mișcarea pereților forme de litere. Dar te asigur că aici se oprește contribuția mea. Nici măcar nu știu cum se manevrează zidurile alea.

Carla zâmbi. Thomas inspiră adânc.

- De fapt, exact despre codul ăsta vroiam să discutăm. Cuvintele pe care le-am ales eu sunt altele, dar din cine știe ce motiv au fost schimbate. Mă îngrijorează că poate am complicat inutil soluția Labirintului. Le vor fi suficienți numai doi ani ca să-i dea de capăt?

- Ai rulat vreo simulare?

Sigur că a făcut-o, își spuse ea în gând. Acum că întrebase avea senzația că pare cam prostuță. Thomas îi răspunse natural, fără urmă de superioritate:

- Da, însă calculatorul poate doar să lucreze cu date și formule matematice. Tu îi cunoști... altfel.

Carla trase tastatura mai aproape și aduse profilul lui Minho pe ecran.

- El e excepțional din toate punctele de vedere. La nici trei săptămâni de la inserție a început să exploreze Labirintul. O face metodic, fără să piardă timpul pe acolo. Dacă o ține tot așa, estimez că va termina cu mult înainte de finalul experimentului.

Căută prin fișiere și găsi fotografia lui Newt.

- El îl însoțește pe Minho. Nu-i în cea mai bună formă fizică, dar își face treaba. Totul depinde acum de cât de repede vor recruta noi exploratori. Sunt pe cale să intre în secțiunile mobile.

Thomas se ridică.

- Mulțumesc.

Carla îi răspunse printr-o clătinare a capului. Ceva în toată discuția asta i se părea nefiresc. Thomas ar fi putut obține informațiile fără să plece de la biroul său. Își spijini bărbia într-o mână. Era un gest pe care îl făcea involuntar ori de câte ori se concentra intens. Într-o fracțiune de secundă înțelese.

- De fapt nu pentru asta ai venit, nu-i așa?

Thomas o privi serios.

- Am nevoie să văd lucrurile dintr-o altă perspectivă. Moartea lui George nu-mi dă pace.

Se așeză din nou și își împreună palmele deasupra pupitrului fără să-și ia privirea de la vârfurile degetelor.

- Cunosc detaliile experimentului, știu ce e în joc, dar nu mă pot împăca cu mine însumi. De ce le facem asta?

- Pentru că nu există altă cale.

- Ești sigură?

Carla nu răspunse.

- Putem să-i lăsăm în pace. În timp omenirea va evolua doar în Imuni. Virusul va dispărea, lumea va renaște.

Se gândi că băiatul era un pic egoist.

- E ușor să vorbești astfel. Tu...

Thomas o privi cu ochi scânteietori și-i răspunse înainte ca ea să termine.

- Crezi că îmi pasă de mine? La naiba, dacă le-ar folosi la ceva, eu aș fi primul care să intre în Labirint! Spun doar că e destulă suferință și moarte afară, de ce trebuie să le aducem și aici?

Carla rămase pe gânduri.

- Nu știu, Thomas. Uneori, târziu în noapte, am senzația că experimentul ăsta nu-i decât o tentativă de a ne răscumpăra cine știe ce greșeală. Poate că ne merităm soarta. Uite ce ne facem unii altora în numele supraviețuirii deși natura deja s-a asigurat de perpetuarea speciei, prin Imuni.

Tânărul oftă.

- Aș vrea să se termine. E prea mult, prea greu de suportat.

Se ridică și porni spre ieșire, cu fruntea încrețită de gânduri.

- Thomas...

Se întoarse încet, ca un om bătrân pe umerii căruia se afla soarta întregii lumi. Carla știa că orice ar fi spus, indiferent de cât de bine funcționa în ședințele de terapie, acum ar fi sunat lipsit de substanță. Alese calea sincerității:

- Îmi pare rău.

Primi un zâmbet amar drept răspuns. Băiatul porni către tehnicianul care îl aștepta ținând un teanc de hârtii.


Pe măsură ce trecu timpul se obișnuiră cu noua organizare. Creatorii îi îndepliniră cererea lui Winston, astfel că acum avea în grijă câteva găini, doi porci și o capră. Gally se gândi să construiască un hambar. Puse planul pe hârtie și merse să îl analizeze împreună cu Alby. Părea bine făcut, iar șeful nu avea nimic de obiectat. În mod evident nu era pentru prima oară când Gally făcea asta. O săptămână mai târziu sosi un alt grup. Acum erau 13 tineri în Poiană.

Minho și Newt erau toată ziua în Labirint. Alby muncea împreună cu Zart în Grădini. Tigaie îl luase pe Adam sub aripa sa, iar Clint se descurca de unul singur atunci când era nevoie să trateze răni minore. În cele din urmă pricepu că fiolele cu lichid albastru pe care le găsiseră în buzunare cei din primul grup erau de fapt niște seringi sofisticate și le închise pe toate cinci într-o cutie de care avea cea mai mare grijă. Încă nu știa pentru ce sunt, dar asta nu însemna că era o idee bună să le lase aiurea. Lee, Billy și Ben făceau de toate. De cele mai multe ori sfârșeau prin a lucra împreună cu Gally; nu era ușor să construiești un hambar. Lucrurile păreau să meargă în direcția bună, până într-o zi...

Winston termină de smuls iarba dintr-o zonă pe care Zart intenționa să o cultive cu porumb. Dorea să transforme iarba în nutreț și o duse pe toată undeva la o parte, unde nu încurca pe nimeni. Se apucă să o întindă în straturi ca să se usuce, când un zgomot infernal ajunse până la el. Winston abandonă ce făcea și merse să verifice cuștile cu animale. Se pare că Jack iar și-a luat o vacanță. Aruncă vreo doi pumni de grăunțe la păsări, apoi se apucă să curețe țarcul porcilor. O să verifice la bucătărie dacă au rămas resturi de mâncare pentru ei. Însă acum trebuia să discute cu Jack. Porni în căutarea lui și îl găsi jucându-se cu Billy și Lee.

- Jack, trebuie să vorbim.

- Sunt ocupat.

Lui Winston îi veni să urle. De când ajunsese în Poiană și fusese trimis să lucreze cu el, Jack nu făcuse nici un efort ca să își ascundă disprețul față de modul în care trăiau. Munca pe care trebuia să o facă împreună cu Winston era evident sub nivelul lui.

- Nu-mi arde de glume, chiar vreau să vorbim.

Jack acoperi distanța dintre ei în doar câțiva pași.

- Da? Păi nu prea am chef. Sunt ocupat.

Își însoți vorbele cu un gest pe care Winston îl făcea când zburătăcea găinile ca să adune ouăle. Billy și Lee izbucniră în râs. Winston numără în gând până la cinci, încercând să se calmeze. Spera ca ceilalți să nu observe că mai avea un pic și o lua razna. Îl privi pe Jack fără teamă. Știa că merită ceva mai mult respect. În afară de asta, aveau niște reguli.

- Uite ce e, chiar trebuie să te ocupi de ce ai de făcut. Nu mă descurc singur, iar tu ai o responsabilitate.

- Cine spune asta?

- Alby. De fapt noi toți am fost de acord. Trebuie să rămânem uniți și...

- Sper că n-ai de gând să mă bați iar la cap cu idioțeniile alea de reguli. Cine a murit pe aici și v-a lăsat pe voi doi șefi?

- Ascultă...

- Nu am nici un chef să te ascult. Pricepi?

Accentuă fiecare cuvânt, iar pe ultimul îl strigă înfuriat. Îl apucă pe Winston de cămașă, pregătindu-se să-l pocnească.

- Jack!

Alby se strecurase neobservat printre ei. Lee încercă să se facă nevăzut, dar fu interceptat de Zart:

- Pleci undeva?

- Ce aveți de gând? întrebă Alby.

Winston se hotărî să ascundă totul. Nu-și dorea ca Jack să fie primul dintre ei care încălca regulile.

- Nimic, ne prosteam și noi.

- Ai intenții bune, dar nu cred că Jack își va învăța lecția astfel.

Motivul pentru care Alby avea cu adevărat autoritate asupra lor se baza pe faptul că îi înțelegea foarte bine. Erau de ajuns doar câteva zile pentru a le recunoaște aptitudinile. Avea un fel de instinct care nu dăduse greș până acum. Din momentul când ajungeau la suprafață știa dacă nou-veniții se vor integra sau nu. Spera totuși că se înșelase în privința lui Jack. Pe lângă el, Gally părea un băiat dulce și inocent.

- Văd că nu vrei să lucrezi împreună cu Winston. Foarte bine. Și din moment ce tu, Billy și Lee vă înțelegeți atât de bine, ce-ar fi să rămâneți împreună?

Nici unul nu comentă, iar Alby consideră chestiunea rezolvată. Se întoarse să plece când Jack replică înfuriat:

- Pe naiba! Nu ai nici un drept asupra mea.

- Hei! interveni Winston, gata să îl ia la bătaie, dar se potoli imediat.

- În regulă. Asta nu e doar decizia mea.

Alby ieși în mijlocul Grădinilor și fluieră prelung. Ceilalți se adunară în jurul său, iar el le expuse concis întreaga situație. Cu toții fură de acord că, dacă nu era oprit la timp, l-ar fi bătut pe Winston. Iar ei nu puteau accepta așa ceva. Jack știa regulile.

- Câtă vreme va trebui să stau în Labirint? întrebă el.

- Doar noaptea asta.

Jack izbucni în râs. Dimineață, când va ieși triumfător, regulile lui Alby n-o să mai facă nici cât o ceapă degerată fără o pedeapsă pe măsură. E adevărat, îl îngrijora creatura pe care o văzuse cu ceva timp în urmă, însă Labirintul era uriaș. Dacă rămânea aproape de intrare se îndoia că avea să o întâlnească. Minho și Newt nu o văzuseră, iar ei mergeau zilnic acolo.

Acum că știau ce urmează, fiecare se întoarse la ce avea de făcut. Alby îi puse pe Billy și Adam drept gardieni, însă Jack nu avea de gând să fugă ori să se ascundă. Așteptă calm venirea serii. În curând, Minho și Newt ieșiră prin deschiderea sudică. Minho se așeză într-un genunchi ținând carnetul sprijinit pe celălalt, notându-și detaliile traseului de azi.

Se adunară cu toții, formând un semicerc împrejurul lui Jack, apoi începură să înainteze către deschidere. Minho se ridică nedumerit. Când fu aproape de zid, fostul membru al grupului lui Winston se întoarse cu fața spre Poienari și începu să meargă de-a-ndăratelea către Labirint. Zâmbi larg și fugi înăuntru exact în momentul când pereții erau pe cale să se închidă.


E-mail general

De la: Carla Jacobson

Subiect: Variabile-problemă

Am reanalizat lista de tipare comportamentale ca răspuns la stimulii experimentului. Am cerut eliminarea unor Variabile din cauza redundanței. În urma observațiilor directe făcute prin intermediul Dispozitivelor de Supraveghere Terestră, am constatat un nivel crescut de agresivitate printre subiecți. Am anticipat o astfel de reacție drept consecință la mediul în care se află, dar indicatorii depășesc estimările dincolo de marginile de siguranță. Rezultate asemănătoare au fost confirmate și în departamentul de neuropsihiatrie, fără a se evidenția o cauză evidentă. Am reintrodus datele în softul inteligent care generează o parte din Variabile, fără a primi un răspuns valid. Asta deoarece nu am luat în considerare factorii fiziologici asociați cu vârsta lor, mai precis instinctele care ne propulsează înainte ca specie. Nu cred că este necesar să detaliez.

Am avut grijă să-i pregătim pentru experiment în toate modurile posibile, dar când le-am dat drumul în Labirint am trecut cu vederea echilibrul fragil care separă adolescenții de adulți. Deoarece contravine scopului nostru și adaugă Variabile neprevăzute în mediul de testare, sugerez intervenția chimică, folosind unul din agenții trecuți pe lista atașată acestui mesaj. Oricare este potrivit și poate fi diseminat cu ușurință, prin intermediul apei. Nu va influența în nici un fel gândirea sau comportamentul subiecților, doar va anula anumite... instincte. Efectul complet va fi atins după două săptămâni de la prima administrare.


Jack se hotărî să rămână în apropierea intrării. Mai era încă lumină, așa că o luă către fereastra din sticlă pe care tot el o descoperise. Restul băieților își vedeau de treabă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Se simți un pic jignit, până la urmă intrase curajos în Labirint, merita ceva mai mult respect pentru asta. Ceea ce știa cu siguranță era că, după această noapte, Alby nu va mai reuși să sperie pe nimeni de acum înainte. Până la urmă, ce nevoie aveau de regulile alea stupide? Toți aveau dreptul să fie liberi, să facă orice își doreau.

Jack se așeză, rezemându-și spatele de sticla rece. Se înfioră un pic și se gândi că ar fi trebuit să-și ia cu el măcar o pătură. Nu era prea frig totuși, se putea descurca o noapte. Se întoarse ca să privească în Poiană. Ceilalți terminau lucrul și porneau pe rând spre clădirea din lemn pe care Alby o numea Conac. Nu prea era sigur ce înseamnă asta, dar se obișnuise și el să folosească același cuvânt. În curând vor sta cu toții în bucătărie, înfulecând cina pregătită de Tigaie. Parcă să-i facă în ciudă, stomacul i se strânse.

- Cred că puteam să-mi iau măcar ceva de mâncare, zise Jack.

Asta era una din problemele sale: niciodată nu gândea suficient înainte de a acționa. Chiar dacă ideile lui păreau bune, se transformau imediat în situații încurcate deoarece nu erau susținute de un plan cât de mic. Noaptea veni brusc, de parcă cineva apăsase pe un comutator. Nu-și dăduse seama de asta până acum. Poate din cauză că nu mai fusese atât de singur și de cealaltă parte a pereților care străjuiau Poiana.

Văzu cum cineva se apropie de fereastra lui ținând o făclie. Jack își lipi nasul de sticlă, dar nu putu desluși chipul celui de afară. Gestul îl bucură. Nou-venitul se așeză, așteptând. Băiatul se gândi să țipe ca să-i atragă atenția, dar se îndoia că sunetul ar fi trecut prin peretele gros de un metru. Și poate că era mai bine. Oricine ar fi fost pe partea cealaltă trebuia să vadă cât de curajos era el. Doar așa putea să-l determine pe Alby să se retragă.

Un zgomot răsună șters. Jack sări în picioare. Un fel de uruit metalic venea dinspre dreapta. Se oprea la intervale regulate și pornea, din ce în ce mai aproape. Își simți inima bătând cu putere. Zgomotul era atât de ciudat, iar faptul că nu-l putea asocia cu nimic era de-a dreptul înspăimântător. Nu părea să fie sunetul care venea în mod obișnuit din Labirint atunci când se întuneca. Rămase pe loc, privind în direcția zgomotului. În curând se văzură umbre dansând pe zidul care cotea în interior. Poate că-i o insectă din aia... cum le spunea Minho? Parcă centi-lame. Însă realiză că lumina era albă, nu roșie. Cred că-i timpul să spăl puțina! își spuse în gând și începu să meargă cu spatele, fără să-și ia ochii de la umbre. Acestea se făcură mai mici, dar erau mai ușor de identificat. Jack recunoscu puzderia de membre, fiecare echipat cu câte o unealtă făcută să producă durere. Creatura avansa către el încet, strângându-se ca un arici și rotindu-și corpul ca o minge. Apoi se desfăcea, verifica meticulos în toate direcțiile și o lua de la capăt. Jack rămase terorizat, incapabil să se miște. Din interiorul creaturii venea o lumină difuză, nepământeană.

Fugi netotule! îi strigă propria voce din adâncul minții.

Da, avea o șansă. Se întoarse și începu să alerge. Ignoră uruitul metalic, încercând să memoreze traseul. Trebuia să se întoarcă dimineață! Dreapta. Dreapta. De două ori la stânga. Dreapta. Înainte. Nu mai auzi creatura, dar continuă să alerge până obosi. Uitase jumătate din drumul parcurs. Își repetă restul, incapabil să mai facă și altceva. Cu mintea ocupată, frica nu-l putea stăpâni.

De cealaltă parte, Alby văzu luminile și se apropie de fereastră. Rămase acolo vreme îndelungată fără să distingă ceva. Totul era întunecat, dar i se păru că aude un vaiet prelung. Prin minte îi trecură imagini grotești cu Jack torturat de cine știe ce entitate misterioasă care își avea sălașul în Labirint.

- Calmează-te, omule! își spuse abia șoptit. Îți imaginezi lucruri!

Se așeză, hotarât să aștepte până dimineață. După câteva ore corpul îi cedă și adormi pe iarbă.


De dimineață se adunară cu toții în fața deschiderii prin care intrase Jack. Minho și Newt erau gata pentru încă o zi de explorare și sperau ca rebelul să nu fie prea departe. N-aveau chef să-și piardă timpul căutându-l. Când Ușile se deschiseră, cei doi pășiră în Labirint uitându-se cu atenție în toate părțile.

- Jack! strigă Minho.

Merseră împreună prin coridorul lung din dreapta, strigându-l din când în când. Newt se întoarse și verifică în direcția opusă, apoi se întâlni cu Minho la jumătate.

- Hai să ne despărțim. Tu faci traseul nostru obișnuit. Eu o iau pe aici. Drumul ăsta duce către un punct comun, doar că e mai lung.

Marcă pe hârtie joncțiunea și îi dădu carnetul. Cei doi porniră, căutând cu atenție. În cele din urmă, Newt ajunse la punctul de întâlnire și fu uimit să-l găsească pe Minho așteptându-l. Stătea sprijinit de perete și fluiera.

- Cum ai ajuns înaintea mea?

- Am alergat, zise el, râzând.


Următoarele zile se dovediră la fel de lipsite de rezultate. Alby se gândi că n-ar fi o idee rea să renunțe la căutări, dar era mai bine să organizeze o Adunare pentru asta. Nimic nu prevestea ce urma să se întâmple. Cu vreo două ore înainte de amiază Newt țâșni din Labirint de parcă era urmărit de o haită de lupi înfometați și nu se opri decât în mijlocul Grădinilor. Zart veni în fugă să îl anunțe. Când ieși, îl văzu îndoit de mijloc, încercând să-și recapete suflul.

- Newt, ce s-a întâmplat?

Băiatul ridică un deget, făcându-i semn să aștepte. În câteva minute respirația îi reveni la normal.

- L-am găsit pe Jack.

Alby se uită roată prin poiană.

- Unde e?

Newt îl privi în ochi.

- Mai bine vii cu mine. Minho e acolo... cu el.

Dădu să-l mai întrebe ceva, dar nu mai apucă.

- Nu pot să vorbesc despre asta aici, înțelegi?

Zart era chiar lângă ei. Adam se bâțâia de pe un picior pe altul, ascultând vădit interesat.

- Bine, încuviință Alby.

Se întoarse către ei și le spuse cât se poate de serios:

- Să nu vă prind că trageți chiulul!

Îl urmă pe Newt. Adam scoase limba după el și se așeză ostentativ pe jos. Alby aruncă o privire înapoi ca să se asigure că nu mai veneau și alții, iar asta îl făcu pe Adam să facă un salt de un metru. Zart râdea cu gura până la urechi.

Cei doi grăbiră pasul și în curând ciocăniturile lui Gally care muncea la hambar fură înghițite de liniștea din Labirint. Alby nu mai avea răbdare.

- Uite, nu știu cum să-ți explic. Am dat peste el numai din pură întâmplare. O centi-lamă din aia se tot plimba prin fața noastră. Nu știu ce mi-a venit să mă iau după ea. Știam că mă duce într-o fundătură.

Încetini ritmul, de parcă așa își putea găsi cuvintele mai ușor.

- L-am văzut acolo ghemuit, strâns într-un colț...

Newt se opri de tot.

- Nu mă face să vorbesc despre asta, ok? De-aia te-am luat cu mine!

Porni în fugă și Alby se luă după el. Ceva îi spunea că nu e o idee prea bună să-l vadă pe Jack.


Minho se ridică. Auzise pașii celor doi și răsuflă ușurat. Să stea de pază lângă... nici măcar nu-i putea spune pe nume. Chestia aia nu avea prea multe în comun cu o ființă umană. Alby îl văzu și mai stoarse o fărâmă de energie ca să ajungă până la el.

- Unde e?

- Stai calm! Nu-l mai poți ajuta.

Îi făcu semn să-l urmeze. Într-un culoar adiacent care se înfunda văzură trupul încovrigat. Alby se apropie și se aplecă deasupra lui, dar icni și se dădu înapoi, oripilat. Spatele i se lipi de zidul opus.

- Cun... îngăimă el. Ce...

Minho se apropie și îl apucă de umăr. Asta îl făcu să-și recapete curajul. Merse încet către ceea ce mai rămăsese din Jack. Îl întoarse cu fața spre cer, măsurându-l de sus până jos, ca un medic legist care încearcă să rezolve misterul unei crime. Alarma de la ceasul lui Minho îl aduse la realitate. Trebuiau să se întoarcă.

- Vrei să... ?

Newt nu-și termină întrebarea.

- Nu.

De acum Jack aparținea Labirintului.

Alby porni în urma lor, încercând să-și șteargă din minte ultimul sfert de oră. Își aminti de moartea lui George. În comparație cu Jack era ceva de-a dreptul comun. Se frecă la ochi în timp ce mergea, sperând să alunge umbra a ceea ce văzuse. În spatele pleoapelor închise, imaginea era aproape vie. Se împletici înainte, fixând un punct verzui de pe cămașa lui Minho. Își agăță privirea de el, prea îngrozit să mai clipească.