Capitolul 5

Aproape toți din Poiană dormeau. Newt aruncă o privire în spate și-l văzu pe Alby făcându-le cu mâna. Când pereții își opriră mișcarea, cei doi țâșniră în Labirint. După aproximativ o oră Minho încetini. Nu se uitase nici măcar o dată pe hartă.

- Frate, ești făcut pentru asta, spuse Newt admirativ.

- Privește și învață!

Sări din fugă și prinse o plantă agățătoare, tăind cu îndemânare o bucată din ea, apoi o lăsă să cadă la o distanță egală față de cele două ziduri.

- Acum te dai mare! zise el, râzând.

Porniră înainte până când Minho îl atenționă:

- De aici începe necunoscutul, s-o luăm mai ușor.

În realitate, pentru Newt părea teritoriu neexplorat de ceva timp. Avea dificultăți în a memora traseul întortocheat, dar se străduia să țină pasul. Ca și cum prietenul său i-ar fi citit gândurile, îl auzi spunând:

- Secretul este să te uiți după ceva care iese în evidență: un tipar în crăpăturile din perete, culoarea, sau chiar și felul în care atârnă plantele.

- Și dacă nu găsești nimic deosebit?

- Atunci îți lași propriul semn.

Își scoase cuțitul și scrijeli ceva pe peretele din dreapta, la înălțimea umărului. Apoi notă același simbol pe hartă.

- Gata. Chiar dacă ne despărțim o să găsești drumul înapoi.

Îi întinse carnetul și alese coridorul din stânga. Continuară așa o bună bucată de vreme, cu Minho mergând înainte și Newt desenând, luându-și cât de multe repere putea. Se opriră doar cât să ia prânzul. La jumătatea zilei Minho se uită preț de câteva minute pe noua schiță și începu să alerge către ieșire. Newt îl urmă. Învățase să se încreadă în instinctele celuilalt, așa că își lăsă mintea să hoinărească. După un timp alergătorul se opri brusc și Newt era cât pe ce să intre în el. Ajunseseră la coridorul unde îi demonstrase cum să-și marcheze drumul folosindu-se de plantele agățătoare.

- Ce s-a întâmplat?

- Tu ai mișcat-o din loc?

- Nu, doar am trecut pe lângă ea.

Minho rămase pe gânduri. Se aplecă și luă tulpina de lângă zid. Era aceeași pe care o tăiase de dimineață. Capătul era încă umed, ca și cum planta ar fi încercat să se vindece.

- Ceva a luat-o din mijloc, iar dacă nu ai fost tu, atunci...

Lăsă fraza neterminată. Prin fața ochilor îi trecu imaginea lui Jack.

- Haide, să plecăm de aici.

Un zgomot metalic îi atrase atenția lui Newt și se întoarse ca să vadă ce e. Se uitau la o creatură amorfă, scoasă parcă din cele mai negre coșmaruri. Venea încet către ei, oprindu-se la intervale regulate. Când se oprea, pe tot corpul îi apăreau țepi ca și cum s-ar fi apărat. Nu că cineva se putea apropia de multitudinea de brațe articulate. Newt rămase transfigurat.

- Frate, pleacă de acolo!

Lipsa lui de reacție îl uimi. Acoperi distanța dintre ei, cu gând să-l apuce și să-l tragă după el dacă nu se putea altfel. Chiar atunci monstrul facu un salt și ateriză drept în fața lui Newt, apoi se întinse și urlă. Minho se dădu câțiva pași înapoi și aproape căzu. Ciudățenia îl lăsă în pace, concentrându-se pe prada mai apropiată.

- Newt!

Stătu pe loc vreo jumătate de minut, așteptând ca prietenul său să revină la realitate. Făcu din nou un gest către el, dar mișcările creaturii îi dădură de înțeles că e timpul să-și ia tălpășița. Porni de-a-ndăratelea, apoi se întoarse și începu să alerge cu toată ființa spre ieșirea din Labirint. Era o minune că reușise să ajungă în Poiană. Se prăbuși la câțiva metri de deschidere. Winston îl zări și dădu alarma.

Alby împreună cu restul se strânseră în jurul lui.

- Ce s-a întâmplat? Unde e Newt?

Minho era incapabil să vorbească. Avea fața udă de lacrimi amestecate cu transpirație, privirea fixă și corpul încordat, de parcă se lupta cu un inamic nevăzut. Alby îl zgâlțâi, sperând să-l scoată din starea în care se afla.

- Minho!

Băiatul îl apucă de braț și încercă să spună ceva, însă cuvintele refuzau să iasă. Simți cum îl cuprinde răceala și întunericul. Se luptă să rămână conștient, dar efortul îl epuiză, grabind leșinul.

- Haide, să-l ducem înăuntru.

Alby îl ajută pe Clint să-i desfacă echipamentul și luă carnetul pe care îl ținea strâns în mâna stângă. Ceilalți își uniră brațele făcând un fel de scaun în care îl așezară pe Minho. Porniră încet, ținându-l între ei și în curând intrară în Conac. Alby rămase pe gânduri în fața deschiderii. Mai era încă timp. Se aplecă și scotoci în rucsacul abandonat. Găsi o sticlă pe jumătate plină. Se uită peste ultima hartă, apoi alergă în Labirint.


Newt privi de-a lungul coridorului vrând să identifice sursa zgomotului și rămase șocat. Creatura care îi bântuia visele devenise realitate! Își dori să poată pleca de acolo, însă mușchii refuzau să ducă la îndeplinire ordinele minții. Auzi chemarea, dar parcă era sub puterea unei vrăji. În mod surprinzător, nu-i era teamă. Ba chiar își găsi timp să se felicite că reușise să țină dihania pe loc. Spera doar ca Minho să nu fie atât de prost și să rămână în Labirint. Știa drumul spre ieșire, trebuia să plece de acolo! Simți cum prietenul său încearcă să-l apuce și mai că s-ar fi întors, dar monstrul părea că înțelege totul. Își aruncă trupul hidos înainte, acoperind restul distanței dintr-un salt. Apoi se întinse către Minho lăsând să-i scape un răget furios. Auzi pașii împleticiți și ultima lui chemare. Du-te de aici, idiotule! O să murim amândoi dacă nu pleci!

În cele din urmă rămase doar el și creatura. Aceasta se apropia înnebunitor de încet. Mirosul de vaselină încinsă și luciul brațelor îl făcură să înțeleagă natura ei. Era mecanică și în același timp... nu era. O combinație de materie organică și servomotoare. Ce minte diabolică putuse crea o asemenea monstruozitate?

Hidoșenia îl privi câteva secunde, apoi își extinse unul din brațe. La capătul lui, Newt văzu un ac imens ca o suliță, ori poate că teama îl făcea să-i exagereze dimensiunile. Cred că Minho a reușit să iasă... Oare cât mai e până se vor închide zidurile? Spera că monstrul se va mulțumi cu o singură pradă. Se dădu înapoi ca să-și ia avânt, țintind-i inima.

Newt fu mulțumit să-și încheie viața astfel. Măcar ceilalți erau în siguranță. Minho le va spune ce s-a întâmplat și ei vor fi pregătiți să se apere. Iar el... El va fi în sfârșit liber. Închise ochii, așteptând lovitura fatală. Își dorea numai să nu doară prea tare.


- Băiatul ăsta chiar e curajos. Ori de-a dreptul smintit!

Janson manevră comenzile afișajului și aduse fluxul video în prim-plan. Se strânseră cu toții în spatele lui, cu privirile agățate de monitor.

- Nu, interveni Carla. Doar își dorește ca durerea să înceteze. Crede că moartea îl va elibera.

- Ce motiv ar avea? Nu-și mai amintește trecutul.

- Faptul că l-am despărțit de sora lui a lăsat urme adânci. Acum Inhibitorul îi blochează amintirile, dar a fost atât de afectat de cele întâmplate încât o parte din vechile sentimente au rămas. Dispozitivul nu-i infailibil.

Carla avea senzația că trecuse o eternitate de când încercase să-l scoată pe Newt dintr-o stare asemănătoare. La limita percepției îl auzi pe Janson comentând:

- Asta nu e o problemă. Putem trimite oricând alt subiect de control. Este ușor de înlocuit.

- Nu și pentru mine!

Tresări la auzul vocii un pic răgușite. Thomas îi dădu la o parte și tastă parola pentru interfața biorobotului. Introduse secvența de resetare, iar creatura înțepeni vreme de câteva secunde. Apoi, după ce programul se încărcă, își abandonă ținta, îndepărtându-se. Băiatul din Labirint rămase pe loc minute bune, așteptând să se întâmple ceva. Când îi deveni clar că nu mai există nici un pericol, deschise ochii. Se așeză lângă zid, gânditor.

Thomas direcționă mai aproape unul din Dispozitivele de Supraveghere Terestră ca să se asigure că e nevătămat. Newt se uită țintă la el de parcă ar fi știut că cineva îl privește prin ochii insectei mecanice.

- Ce vreți de la mine?

Sări s-o prindă, însă Thomas fu mai rapid. Sistemele ei automate de protecție nu erau letale, dar i-ar fi produs niște dureri serioase. Janson apucă un caiet de observații și începu să scrie pe cât de repede putea.

Newt se ridică furios. Nu avea cum să ajungă la Dispozitiv, așa că își descărcă frustrarea pe tulpinile groase ce păreau că izvorăsc din piatră. Se luptă cu ele până când nu mai putu să respire. Carla se blestemă pentru faptul că nu putea face nimic să aline suferința băiatului. Thomas împietri, strângând marginile panoului de comandă. În cele din urmă Newt obosi. Rămase nemișcat, privind în sus de-a lungul zidului. Apoi, în minte îi încolți o idee. Se prinse cu ambele mâini de vegetația deasă și începu să se cațere.

În spatele ecranului, cei din secțiunea C2-1 analizau fiecare imagine, oarecum nedumeriți. Ce vroia să facă? Teresa înțelese. Avu nevoie de câteva încercări până să-și adune gândurile într-o frază coerentă. Parcă cineva îi tăiase brusc accesul la toate funcțiile cognitive. Însă Thomas nu avea nevoie de vorbe. O auzi strigându-i în minte și acționă în mod automat.


Newt continuă să urce încet, dar sigur. Dacă nici creaturile Labirintului nu-l vroiau, atunci se va descurca singur. Își va da drumul de acolo, sperând că își va provoca răni atât de grave încât să nu-și mai revină. Nu era ceva plăcut și se înfioră gândindu-se la asta, dar măcar se va termina. Când va ajunge sus o să caute cea mai bună poziție ca să fie sigur că nu există cale de întoarcere. Și chiar dacă ar fi supraviețuit până dimineață, Clint nu putea face prea multe. Iar cei care îl puseseră în Labirint... ei bine, de ce le-ar fi păsat?

Puse o mână după alta, căutând cu vârfurile picioarelor crăpături în care să se sprijine. Era un efort epuizant, simțea că i se întunecă privirea. Continuă, ignorând cu totul orice altceva și fu surprins când insecta îi sări pe dosul palmei. Simți biciuirea frunzelor în timp ce cădea. La naiba, e prea devreme! gândi el. Ateriză cu un zgomot sec și durerea i se răspândi în tot corpul, atât de puternică încât își pierdu cunoștința.


Alby continuă să alerge până i se tăie răsuflarea. O durere ascuțită în partea dreaptă îl făcu să se îndoaie de mijloc. N-avea de gând să părăsească Labirintul fără Newt! Se uită încă o dată pe hartă. Nu se rătăcise. Își luă un răgaz de odihnă, apoi goli sticla de apă din câteva înghițituri. Asta îi dădu putere. Nu știa din ce motiv adolescentul nu ieșise din Labirint, dar bănuia că are de-a face cu ce văzuse împreună cu Jack prin fereastra din Poiană. Își scose cuțitul, pregătit să lupte cu orice ar fi întâlnit în drumul său.

Alby făcu la dreapta, apoi la stânga și o ținu drept înainte. Zări pe coridorul lung o grămadă fără formă și iuți pasul. Era atât de pornit încât aproape că se întinse cât era de lung lângă tânărul cel blond, încercând să frâneze în ultimul moment.

- Newt!

Îl trase către el și observă pantalonii îmbibați de sânge. Piciorul stâng era îndoit într-un unghi nefiresc. Alby tăie pânza, apoi își scoase cămașa și o înfășură în jurul fracturii deschise. Clint va face o treabă mai bună, fără îndoială. Sângerarea părea că se oprise. Alby se ridică și săltă trupul lui Newt pe umeri, având grijă să nu-l miște prea mult. Începu să meargă spre ieșire cât de repede putea. Nu era sigur, dar probabil că nu mai era mult până se întuneca. Obosi aproape imediat, nu era obișnuit cu un asemenea efort. Își spuse că va avea destul timp să se odihnească în Poiană și continuă să-și forțeze limitele.

Când intră pe ultimul coridor, îi observă pe toți adunați în fața intrării, așteptându-l. Veniră în întâmpinarea lui și îi luară greutatea de pe umeri. Gally și Ben îl transportară pe Newt în interior. Labirintul se închise câteva minute mai târziu.

- Ce face Minho?

- Încă adormit, răspunse Tigaie. Clint crede că va fi bine.

Începură să vorbească toți deodată, punându-i întrebări. Alby se opri și făcu un gest prin care cerea liniște.

- Nu pot să vă dau prea multe detalii acum. În momentul ăsta vreau doar să mă asigur că Minho și Newt sunt bine. Vă voi spune totul la momentul potrivit.

Ceilalți murmurară dezaprobator, dar se împrăștiară. Alby știa că va trebui să le dea o explicație. Nu-i mințise, chiar nu știa ce să le spună. Intră și merse direct la etaj, unde Clint se ocupa de cel rănit. Acesta îl trimise pe Gally afară să caute bucăți de lemn pentru atele, iar pe Adam să-i aducă apă.

- Ai nevoie de ajutor?

- Acum nu, răspunse Clint, dar stai pe aproape.

Se apucă să facă pansamente dintr-un cearșaf, în așteptarea celor doi. Când termină se aplecă deasupra lui Newt. Tăie cu grijă bandajul improvizat, uitându-se atent la rană. Gally sosi primul, ținând în mâini scândurele și crengi curățate. Clint își alese ce avea nevoie și îl instrui pe Tigaie cum să le înfășoare în câte o bucată de cearșaf. Adam deschise ușa împingând-o cu capul fiindcă mâinile îi erau ocupate cu ligheanul plin.

Clint îi privi, apoi le făcu semn lui Alby și Gally.

- Va trebui să-l țineți.

Cei doi trecură de o parte și de alta a patului lui Newt. Tigaie termină în viteză ce avea de făcut, îl agăță din treacăt pe Adam și amândoi o zbughiră pe ușa întredeschisă. Nimeni nu-i strigă înapoi.


Minho se trezi în toiul nopții. Avea mintea încețoșată și nu reușea să-și dea seama unde e. Visase ceva ciudat: că aleargă printr-un Labirint supradimensionat, populat de creaturi monstruoase. Apoi amintirile îl năpădiră. Sări de unde se afla și fugi către ușă.

- Minho!

Se opri în mijlocul camerei, încercând să distingă cine îl strigase. Alby aprinse lumina.

- Unde vrei să mergi?

Minho se așeză. Rămase așa minute bune, privind în gol, fără să scoată un cuvânt. Celălalt nu-l grăbi. Era suficient că se trezise. Vreme de două zile și două nopți fusese într-o altă lume. Când se trezea nu se putea înțelege cu el. Bălmăjea cuvinte într-o limbă ciudată și se zbătea ca un apucat. Probabil că epuizarea nervoasă îl făcuse să revină la limba lui natală. Acum, pentru prima oară, părea că pricepe unde se află. Se ridică și merse încet către fereastră. Își pironi privirea spre Labirint, ignorând orice altceva.

- Newt a rămas acolo. A ținut... chestia aia pe loc.

Alby veni lângă el și îl prinse de umăr.

- Newt e bine. L-am adus eu în Poiană.

- Deci nu a...

- Nu. E în viață, dar nu e tocmai fericit.

Îi povesti totul. Clint făcuse o treabă bună. Nu aveau sedative, așa că băiatul trecea prin chinuri greu de imaginat.

- Mâine ar trebui să vină Cutia numai că va mai dura o săptămână până să primim medicamentele.

Minho își ascunse fața în palme. Se simțea vinovat pentru tot. De ce n-a fost mai curajos? Trebuia să-și ia prietenul pe sus, nu să-l lase pradă hidoșeniei din Labirint.

- Pot să-l văd?

Alby îi făcu semn să-l urmeze. Pășiră încet în camera aflată în semiîntuneric. Pe un scaun moțăia Clint. Se trezi imediat ce simți mișcare. Se ridică și le spuse în șoaptă:

- Abia a adormit. Dacă îl treziți vă ucid pe amândoi!

Alby zâmbi și-l urmă afară. Minho rămase o vreme în loc, așteptând să-și obișnuiască vederea cu lumina slabă. Apoi se așeză lângă patul prietenului său. Acesta respira sacadat, cu mâinile încleștate pe așternut.

- Îmi pare rău... șopti atât de încet, încât mintea lui nici nu înregistră sunetul.

Își rezemă capul de brațul drept, sprijinit ușor de saltea. Era hotărât să nu plece de acolo decât odată cu Newt.


De dimineață Alby ieși primul și se așeză pe iarbă lângă locul unde urma să urce Cutia. Nu vroia să rateze momentul. Ținea strâns biletul pentru Creatori, pe care nu trecuse decât un singur cuvânt. Restul putea să mai aștepte.

Minho se ridică încet. Îl dureau toate cele, dar atenția lui era concentrată asupra lui Newt. Băiatul privea dincolo de el, părând că nu îl recunoaște. Era transpirat și tremura.

- Hei prietene, bună dimineața!

Întinse mâna să-i verifice temperatura. Porni în căutarea lui Clint și-l găsi în bucătărie mâncând fără să-și dea seama ce face.

- Ia uite, s-a trezit Frumoasa Adormită! glumi Tigaie.

Îl ignoră și merse direct spre Clint. Acesta își abandonă omleta și porni în viteză pe scări, urmat la mică distanță de Minho. Gongul care anunța sosirea Cutiei îl făcu să rămână pe loc, apoi alergă afară deși era desculț. Alby era deja înăuntrul cuștii de metal, scotocind prin cele primite. Se ridică ținând triumfător în mâini o cutie transparentă de plastic.

- Uite!

Minho se întinse pe burtă ca să o ia. Știa deja ce conține, așa că nu mai pierdu timpul. Totul durase atât de puțin încât jumătate din Poienari erau încă răspândiți în toate direcțiile. Trecu în viteză printre ei, urcând câte două trepte deodată. Intră furtunos în camera lui Newt, făcându-l pe Clint să-i arunce o privire supărată. Se înveseli însă imediat când văzu cutia din mâinile lui. Habar nu avea cum de știuseră Creatorii să le trimită medicamentele, dar nu avea de gând să caute nod în papură. Spre norocul său, veniseră deja gata de administrare.

Clint căută mai întâi un analgezic. Scoase protecția de plastic a acului și-i făcu semn lui Minho. Se îndoia că Newt mai avea putere să lupte cu ei, dar era mai bine să fie pregătiți. Spre surprinderea lui, nu părea prea dornic să se apropie. Clint îi urmări privirea și înțelese. Mai că îi venea să râdă.

- Pe bune? Umbli de nebun toată ziua prin Labirint și ți-e frică de un ac?!

Minho trase aer în piept și se aplecă deasupra prietenului său, imobilizându-l. Nu avea nici o problemă cu acele. Doar că ăsta semăna prea mult cu cel aflat la capătul unuia din brațele creaturii din Labirint. Știa că mintea îi joacă feste exagerând dimensiunea lucrurilor, însă nu-și putea controla reacțiile. În mai puțin de un minut corpul lui Newt se relaxă.

- Bun, zise Clint. Acum să ne ocupăm de infecție.

Îl lăsă să-și facă treaba. Își luă un schimb de haine și porni către duș. Purta încă tricoul și blugii cu care alergase în Labirint.